Canonisirea împiedicată de cei adormiţi

[Sfântul Ioan IACOB] Canonisirea împiedicată de cei adormiţi

La un Preasfinţit Episcop
A venit din eparhie,
Plângeri contra unui preot
Cu năravul la beţie.

Şi precum aceste plângeri
Stăruiau necontenit,
S-a găsit de cuviinţă
Să-l oprească de slujit.

S-a alcătuit scrisoare
Spre a lui canonisire,
Ca prin asta Parohia
Şi cei mari să aibă ştire.

Dar când dă să iscălească
Preasfinţitul la sfârşit,
S-a făcut un vuiet mare,
Mii de glasuri s-au pornit.


"-Nu! Nu! Nu! să nu faci asta!"
Auzit-a din văzduh,
Şi scăpând din mână pana
Tulburatu-s-a la duh.

Cugetând puţin bătrânul
S-a gândit că-i o părere,
Căci îi ţiuie urechea
Uneori de priveghere.

Deci, apucă iar condeiul
Ca să facă iscălire,
Dar în clipa-ceea iarăşi
Se aude glăsuire!

"- Nu! Nu! Nu! arată-i milă",
Se aude lămurit,
Şi de frică Arhiereul
A lăsat de iscălit.

Dar venindu-şi iar în fire,
Vrea să termine de scris,
Socotind acele glasuri
Nălucire ca de vis.

Dar a treia oară, mâna
A-nceput a-i tremura,
Căci potopul cel de glasuri
Mai năvalnic răsuna.

Aruncând din mână pana
A lăsat neiscălit
Şi chemând pe cel cu vina
Cu blândeţe i-a grăit:

"-Prea cucernice Părinte!
Iată am aceste ştiri,
Adevăr ne scrie lumea,
Ori sînt goale uneltiri?"

"-Toate sunt adevărate
Preasfinţitul meu Stăpân
Mă înşel cu băutura
Şi de rău cu drept mă ţin!

De la alte patimi rele
Dumnezeu m-a izbăvit,
Dar năravul băuturii
Deseori m-a biruit".

"-Dar, (îi zice lui Vlădica)
Slujba cum ţi-o împlineşti?
Căci de-acuma ai pedeapsă
Şapte ani să nu slujeşti!"

"-Prea Sfinţite, eu din ziua
Întru care m-ai sfinţit,
N-a rămas în Parohie
Nici un om nepomenit.

Mai cu seamă eu smeritul
Foarte mult mă sîrguiesc,
Ca pre cei trecuţi din viaţă
Pururea să-i pomenesc."

Auzind Vlădica asta
A-nţeles cine striga,
Şi rupând scrisoarea zice:
"- Mergi la Parohia ta!"

Eu asemenea persoane
Nu le pot canonisi,
Căci atunci pe mii de duhuri
Aş putea nedreptăţi!

Cei din viaţă cer pedeapsă
După faptul arătat,
Iară cei din altă lume
Solitor te-au cîştigat.