vineri, 29 februarie 2008
Canonisirea împiedicată de cei adormiţi
La un Preasfinţit Episcop
A venit din eparhie,
Plângeri contra unui preot
Cu năravul la beţie.
Şi precum aceste plângeri
Stăruiau necontenit,
S-a găsit de cuviinţă
Să-l oprească de slujit.
S-a alcătuit scrisoare
Spre a lui canonisire,
Ca prin asta Parohia
Şi cei mari să aibă ştire.
Dar când dă să iscălească
Preasfinţitul la sfârşit,
S-a făcut un vuiet mare,
Mii de glasuri s-au pornit.
"-Nu! Nu! Nu! să nu faci asta!"
Auzit-a din văzduh,
Şi scăpând din mână pana
Tulburatu-s-a la duh.
Cugetând puţin bătrânul
S-a gândit că-i o părere,
Căci îi ţiuie urechea
Uneori de priveghere.
Deci, apucă iar condeiul
Ca să facă iscălire,
Dar în clipa-ceea iarăşi
Se aude glăsuire!
"- Nu! Nu! Nu! arată-i milă",
Se aude lămurit,
Şi de frică Arhiereul
A lăsat de iscălit.
Dar venindu-şi iar în fire,
Vrea să termine de scris,
Socotind acele glasuri
Nălucire ca de vis.
Dar a treia oară, mâna
A-nceput a-i tremura,
Căci potopul cel de glasuri
Mai năvalnic răsuna.
Aruncând din mână pana
A lăsat neiscălit
Şi chemând pe cel cu vina
Cu blândeţe i-a grăit:
"-Prea cucernice Părinte!
Iată am aceste ştiri,
Adevăr ne scrie lumea,
Ori sînt goale uneltiri?"
"-Toate sunt adevărate
Preasfinţitul meu Stăpân
Mă înşel cu băutura
Şi de rău cu drept mă ţin!
De la alte patimi rele
Dumnezeu m-a izbăvit,
Dar năravul băuturii
Deseori m-a biruit".
"-Dar, (îi zice lui Vlădica)
Slujba cum ţi-o împlineşti?
Căci de-acuma ai pedeapsă
Şapte ani să nu slujeşti!"
"-Prea Sfinţite, eu din ziua
Întru care m-ai sfinţit,
N-a rămas în Parohie
Nici un om nepomenit.
Mai cu seamă eu smeritul
Foarte mult mă sîrguiesc,
Ca pre cei trecuţi din viaţă
Pururea să-i pomenesc."
Auzind Vlădica asta
A-nţeles cine striga,
Şi rupând scrisoarea zice:
"- Mergi la Parohia ta!"
Eu asemenea persoane
Nu le pot canonisi,
Căci atunci pe mii de duhuri
Aş putea nedreptăţi!
Cei din viaţă cer pedeapsă
După faptul arătat,
Iară cei din altă lume
Solitor te-au cîştigat.
joi, 28 februarie 2008
Predica la praznicul nasterii Maicii Domnului
Fraţi creştini,
Ziua naşterii fiilor lui Adam şi a Evei, era socotită ca o zi de tristeţe pentru cei ce se năşteau şi nu de bucurie fiindcă erau nişte fii ai mâniei, ai păcatului şi chiar vrăjmaşi a lui Dumnezeu. Erau socotiţi pieirii şi moştenitori ai blestemului Dumnezeiesc, căci până la Mântuitorul toată lumea mergea în iad, şi buni şi răi. Cu naşterea Fecioarei Maria, au început să se ivească zorile de ziuă, să treacă noaptea aceasta de întuneric şi să se aştepte soarele dreptăţii care va lumina lumea şi o va răscumpăra din blestemul cel greu în care căzuse.
Iată de ce naşterea Sfintei Fecioare Maria este un eveniment mare de bucurie pentru neamul omenesc. Pe această Fecioară o aşteptau prooroci, patriarhi vechiului Testament şi tot neamul omenesc. Împăratul Solomon, cu mulţi ani înainte de naşterea Fecioarei Maria, o vesteşte cu duhul zicând: "Cine este această fericită făptură care se iveşte în calea vieţii cu atâtea haruri? Ea este strălucitoare ca zorile unei frumoase zile, plăcută ca luna şi aleasă ca soarele. Este puternică şi înfricoşătoare, ca armatele aşezate în linie de bătaie cărora nimeni nu le poate sta împotrivă".
Într-adevăr, Sfânta Fecioară este înfricoşătoare pentru iad, căci s-a născut ca să zdrobească capul şarpelui diavol şi să se distrugă împărăţia păcatelor.Dar pe cât este de înfricoşătoare pentru diavoli, pe atât este de mângâietoare pentru sărmanii oameni afundaţi până atunci în întuneric, în sclavie şi idolatrie. Ea se naşte ca să devină maică a Mântuitorului, a Fiului lui Dumnezeu. Se naşte pentru a lucra mântuirea neamului omenesc, pentru a fi Regina şi împărăteasa cerului şi a pământului.
O, cât este de slăvită Naşterea Sfintei Fecioare Maria! Dumnezeu - Tatăl îşi pune toată bunăvoinţa. Dumnezeu - Fiul vede mai înainte în ea pe Maica Sa iubită, iar Dumnezeu-Sfântul Duh se odihneşte în ea şi o umbreşte ca pe o Fecioară şi mamă sfântă fără de prihană. Îngerii slăvesc cu cântării de bucurie şi se luminează prin venirea ei în lume. Leagănul Sfintei Fecioare Maria a fost înconjurat de smerenia cea mai adâncă şi de sărăcia cea mai desăvârşită. Ea trebuia să distrugă păcatul mândriei care se înrădăcinase adânc în inima omului. Prin exemplu ei a arătat lumii că smerenia şi sărăcia vor umple de daruri cereşti pe cei ce o urmează. Ascultaţi acum cum scrie Sf. Scriptură despre naşterea Preacuratei Fecioare Maria.
In Palestina era un om cu numele Ioachim, care avea o soţie ce o chema Ana. Amândoi erau de neam mare, împărătesc şi arhieresc, plini de bunătate şi de milostenii. Erau smeriţii şi evlavioşi, nelipsind de la biserică, unde aduceau lui Dumnezeu Jertfe şi mulţumiri pentru binefacerile primite. Erau însă foarte mâhniţi, căci ajunseseră la adânci bătrâneţi şi nu aveau nici un copil.
În vremea aceea cei care nu aveau copii erau socotiţi ca lepădaţi de Dumnezeu şi de aceea erau dispreţuiţi, iar ceilalţi nu primeau nimic din mâna lor. La biserică ei trebuiau să stea mai în urmă şi când aduceau jertfe la altar ei erau ultimii.
Într-una din zile fiind sărbătoare mare la evrei, s-au dus la biserică şi Ioachim cu soţia lui. Din râvnă pentru Dumnezeu, au îndrăznit să aducă jertfă înaintea celorlalţi. Preotul s-a mâniat foarte tare şi i-a înfruntat cu cuvinte aspre. Ioachim şi Ana au ieşit afară ruşinaţi şi mergând spre casă bătrânul Ioachim spuse femeii sale: "Pe mine nu mă mai trage inima să merg în casa mea, pentru că suntem urgisiţi de Dumnezeu şi de oameni. Du-te tu singură şi dă milostenie la săraci, fă rugăciuni, iar eu mă duc în munte la peşteră acolo voi posti şi voi ruga pe Dumnezeu cu lacrimi, să se milostivească spre noi şi să ne dăruiască şi nouă un copil.
Despărţindu-se unul de altul, Ana s-a dus acasă, a intrat în grădină şi îngenunchind se ruga lui Dumnezeu zicând: Doamne Atotţiitorule, cela ce numai cu cuvântul Tău ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se văd; Cela ce ai zis făpturilor Tale să crească şi să se înmulţească Cela ce ai binecuvântat pe Sarra soţia lui Avraam şi la bătrâneţe a născut pe Isac; dă-mi Doamne şi mie roadă pântecelui meu ca să scap de ocara oamenilor şi făgăduiesc că ce voi naşte, fie fată fie băiat, îl voi dărui cu toată inima să slujească Ţie toată viaţa în biserica Ta cea sfântă.
Ioachim, bărbatul ei , se ruga în acelaşi timp sus în munte petrecând în lacrimi şi post. Văzând Dumnezeu suspinele celor doi bătrâni, a trimis pe arhanghelul Gavriil acolo în munte la Iachim care i-a zis: Bucură-te Ioachime şi te veseleşte; eu sunt îngerul lui Dumnezeu, Gavriil, şi am venit la tine să-ţi spun că vei avea o fecioară, care va naşte în fecioria sa pe Împăratul lumii. Lasă supărarea şi mergi vesel acasă că a auzit dumnezeu rugăciunile tale! Acestea zicând îngerul s-a dus şi la Ana spunându-i şi ei aceleaşi cuvinte.
După ce a auzit cuvântul îngerului, Ioachim s-a dus acasă unde a aflat-o şi pe Ana veselă, iar după nouă luni aceasta a născut o fetiţă frumoasă, şi sfântă, prin împreunare firească, dar care era rodul postului, al lacrimilor, milosteniilor şi rugăciunilor.
În acea vreme evreii aveau obicei să cheme preoţii a opta zi după naştere ca să pună nume pruncului. Aşa au făcut şi Ioachim şi Ana şi au botezat-o pe fiica lor Maria ce se tâlcuieşte Împărăteasă. În limbajul elinesc aceasta înseamnă izbăvitoare - va izbăvi deci neamul omenesc din ghearele diavolului şi din muncile iadului.
Acest praznic îl sărbătorim noi astăzi fraţi creştini, această taină o preamărim. Lăudăm pe Ioachim şi pe Ana, părinţii Maicii Domnului. Pe cât au fost de supăraţi, pe atât de mult i-a bucurat Dumnezeu, dăruindu-le pe cea mai aleasă dintre toate neamurile, pe cea care a împăcat cerul cu pământul , pe Dumnezeu cu oamenii. De aceea Sfânta Biserică cântă cu mare glas troparul naşterii sale zicând: "Naşterea ta de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. Şi dezlegând blestemul a dat binecuvântare şi stricând moartea ne-a dăruit nouă viaţă veşnică!
Într-adevăr, născându-se în Nazareth Sfânta Fecioară, s-a vestit sfârşitul trist al nopţii păcatului şi s-au ivit zorile unei zile luminoase. Ştim cu toţii că atunci când se revarsă zorile dimineţii toată firea se bucură. Sfânta Fecioară vestea sfârşitul relelor noastre, vestea oamenilor sosirea zilei în care va străluci soarele dreptăţii care va veni să lumineze lumea.
Fecioara Maria este asemănată cu luna care este mai strălucitoare decât toate stelele şi care îşi împrumută strălucirea de la soare şi luminează în timpul nopţii. Iisus - adevăratul soare nu se arătase încă, dar Maria îl vesteşte şi întunericul de care era pătrunsă omenirea începe a se risipi. Prin minunata strălucire a virtuţilor sale ea este asemănată chiar cu soarele însuşi, mai ales că străluceşte ca un soare între noi şi Dumnezeu. Iată despre cine zicea Solomon împăratul: "Cine este aceasta care se iveşte ca zorile, frumoasă şi aleasă ca soarele?!
Dar naşterea Sfintei Fecioare Maria a adus o mare deznădejde demonilor din iad, producând întristare lui lucifer şi îngerilor lui. Prin naşterea ei s-a împlinit cuvântul lui Dumnezeu pe care îl spusese şarpelui înşelător în rai: Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi între sămânţa ei. Aceasta va zdrobi capul tău! Într-adevăr, prin naşterea Fecioarei Maria diavolul a suferit groază mare, de aceea Sf. Biserică cu mare dreptate a orânduit să proslăvim amintirea acestei sărbători şi să ne bucurăm şi noi împreună cu proorocii, îngerii şi toţi sfinţii.
Iată de ce iubiţi creştini, suntem datori să urmăm pilda vieţii şi credinţei Fecioarei Maria. Dacă astăzi Sfânta Fecioară stă pe tron strălucit şi s-a înălţat mai presus decât toţi îngerii. Aceasta se datoreşte sfinţeniei, virtuţile ei şi grijii pe care a avut-o să rodească darurile primite de la Dumnezeu.
Dar noi ce facem cu harurile primite la botez, atunci când am devenit moştenitori ai împărăţiei cerurilor? Avem noi grijă să facem fapte de credinţă, de nădejde, de dragoste, sau am îngropat talantul? Ne interesăm noi cum să practicăm viaţa creştină, sfinţenia, umilinţa, curăţia, răbdarea, milostenia şi toate celelalte după care ne cunoaştem că suntem fii Lui?
După cum observăm în lume, întuneric mare domneşte în inima, mintea şi viaţa oamenilor, căci în întuneric sufletesc şi trupesc se zămislesc şi se nasc oamenii pe pământ. Deşi se nasc din părinţi creştini, copii sunt zămisliţi în păcate de desfrânare, şi cad cu totul din harul virtuţilor, căci după ce unii au trăit necununaţi, fără binecuvântarea lui Dumnezeu în biserică, nu ţin socoteală de posturi, de sărbători şi nu respecte legile dreptei credinţe, şi nici chiar legile medicinii ca să se poată naşte ceva bun pe faţa pământului.
Se străduiesc oamenii pentru copii lor să le facă condiţii bune în copii în păcate. Vai viaţa aceasta, dar nu îndeplinesc ce este mai important. Din ştiinţă sau neştiinţă dispreţuiesc legile credinţei şi în timpul beţiei şi al chefurilor blestemate, zămislesc de ei, că vor avea de suferit şi vor deveni o mare povară pe capul părinţilor mai târziu şi chiar al societăţii întregi. De aceea îi auzim pe mulţi tineri plângându-se, că ar dori şi ei să fie mai buni, să nu mai facă rele, să se poată ruga şi să iubească biserica, dar nu pot. Pe mulţi îi auzi zicând: "Parcă e cineva care nu mă lasă şi mă împinge să fac rău."
Da, într-adevăr există cineva care nu-i lasă şi acest cineva este diavolul. Sămânţa de la el s-a zămislit odată cu ei în timpul poftelor păcătoase al trăirii fără să se ţină seama de legile lui Dumnezeu. Atunci a început diavolul să ia în stăpânire încetul cu încetul sufletul şi trupul omenesc şi cu cât s-a trăit mai mult în păcate, cu atât a prins şi el rădăcini mai adânci, de aceea mulţi nu mai au putere să se ridice din mocirla păcatelor.
Iată de ce tinerii trebuie să se ferească de orice primejdie sufletească, fiindcă majoritatea au fost zămisliţi şi crescuţi în gusturile lumii şi a plăcerilor ei păcătoase, iar acum e greu să le cerem ca să se ocupe cu lucruri serioase. Milţi i-au în râs religia şi vorbesc cu dispreţ de slujitorii biserici. Foarte puţini din cei distruşi complet sufleteşte şi trupeşte mai încearcă un loc de salvare.
Prin urmare fraţi creştini, vedem cum părinţii sunt cei dintâi care calcă în picioare legile lui Dumnezeu şi apoi ei mai vor ca să fie ascultaţi şi respectaţi de copii lor. Acest lucru nu mai e posibil, de aceea mulţi ispăşesc cu lacrimi amare aceste călcări de lege ale lui Dumnezeu şi mor cu amărăciunea aceasta în suflet şi se duc în chinurile iadului. Să ne formăm deci din copilărie inima pentru virtuţi creştine, să ne împăcăm cu lipsurile, să ne înfrânăm pornirile dobitoceşti şi să ne obişnuim cu viaţa duhovnicească spre binele sufletului şi al trupului nostru.
După ce s-a născut fericita Fecioară Maria, până la etatea de trei ani a fost sub paza părinţilor care au învăţat-o aceleaşi frumoase virtuţi pe care şi ei le-au practicat. Parcă o vedem pe bătrâna Ana cumo învaţă rugăciuni şi nu ne putem opri să nu ne gândim că multe mame astăzi nu poartă de grijă copiilor lor. Astfel în primii anişori, nu-i aduc la biserică, nu le arată sfânta credinţă şi nu-i feresc de locurile periculoase care le strică creşterea sănătoasă.
Mulţi părinţi nu se împărtăşesc când sunt tineri şi mare greşeală fac pentru că şi pruncul care este în pântece trebuie să primească din taina aceasta sfântă ca să iasă un copil cu sfinţenie în el. Dar mulţi părinţi tineri nu fac lucrul acesta, iar după ce li s-au născut copilaşii nu-i aduc cu anii la biserică ca să fie împărtăşiţi. Până la vârsta de 7 ani, copiii trebuie aduşi la biserică să fie împărtăşiţi din 40 în 40 zile. Să se intereseze măcar bunicile dacă părinţii nu sunt în stare şi n-au credinţă, pentru că prin trupul şi sângele Domnului se sfinţesc copiii.
Vai de părinţii care nu-şi cresc copiii în frică de Dumnezeu, căci vor avea multe de tras de pe urma lor, deoarece aceşti copii lăsaţi de capul lor vor rămâne surzi la sfaturile şi poruncile părinteşti. Aceşti copii vor avea dezgust pentru tot binele, nu vor fi în stare să se ocupe de lucruri serioase şi nu îşi vor face datoria nici în servici, nici în casa părinţilor. Vor fi nestatornici în căsătorie, complet dezorientaţi în toate problemele vieţii şi nefolositori pentru întreaga societate. De aceea auzim şi vedem cum tineretul nostru face atâtea crime, violuri, furturi, bătăi, beţii şi tot felul de nenorociri, supărând grozav pe părinţii lor.
Aceşti părinţi care n-au avut grijă de ei acum îşi iau plata şi vor mai avea şi o altă judecată şi suferinţă veşnică, pentru că nu şi-au făcut datoria faţă de copiii lor ca să le arate lumina învăţăturii Domnului Hristos. Sf. Scriptură ne spune cum patriarhul Iacob a avut un vis cu o scară lungă ce lega cerul cu pământul pe care suiau şi coborau îngerii lui Dumnezeu.
Frumos şi mare vis pentru că scara din visul lui Iacob este Preasfânta Fecioară a cărei naştere o prăznuim astăzi. Ea este aceea care a legat cerul cu pământul şi prin curăţenia sufletului şi a trupului ei a pogorât pe Fiul lui Dumnezeu pe pământ. Prin ea ne înrudim şi noi cu Dumnezeu şi mai mult chiar ne facem fiii lui Dumnezeu. Odată cu naşterea Fecioarei Maria, îngerii cerului coboară la noi ca să ne ridice sus de pe pământul acesta care prin păcatul lui Adam a primit blestem, lacrimi şi suferinţe.
Să băgăm de seamă, încă, că dedesubt, sub scara aceasta, este o altă scară care duce jos, spre iad. Pe această scară suie şi coboară îngerii iadului � demonii. Îngerii cerului vor să ne lege cu Dumnezeu, în timp ce îngerii iadului vor să ne lege cu diavolii întunericului. Depinde de viaţa noastră, de cine vrem să ascultăm, căci în viaţa noastră se amestecă puterile cerului, dar şi ispitele iadului.
Să ne facem socoteala în momentul de faţă fiecare şi să vedem de cine ascultăm mai mult. Să privim la viaţa noastră şi să ne vedem faptele bune sau păcatele şi de aici vom putea să înţelegem ai cui suntem în momentul de faţă şi cui slujim; lui Dumnezeu, sau diavolului.
Să serbăm deci cu bucurie, fraţi creştini, sfânta zi a naşterii Maicii Domnului. S-o lăudăm cu cântări duhovniceşti, să cădem în genunchi înaintea sfintei ei icoane şi să binecuvântăm pe aceea pe care îngerii o laudă în cer. Să o venerăm cu toată evlavia şi cu toată dragostea, căci prin mijlocirile ei ne facem fii iubiţi ai lui Dumnezeu, ne umplem de darurile cereşti şi ne curăţim inimile mărturisind-o ca Maica lui Dumnezeu.
Să avem în ea desăvârşita încredere şi s-o chemăm în ajutor în orice împrejurare, în timpul vieţii noastre căci Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul ei cel Unul Născut, i-a dat cheia comorilor milostivirii Sale, ca Maicii lui Dumnezeu celei prea iubite şi ea este atotputernică ca să ne ajute şi să ne apere în nevoile şi în necazurile noastre. Dar şi noi să fim recunoscători şi, mai ales, partea femeiască să-i urmeze vieţii ei curate întru totul, cu sfinţenie, modestie şi, mai ales, smerenie. Fiecare să înalţe mereu rugăciuni către Dumnezeu ca să-şi izbăvească sufletul de ispita şi veninul şarpelui diavol.
Iată de ce naşterea Sfintei Fecioare Maria este un eveniment mare de bucurie pentru neamul omenesc. Pe această Fecioară o aşteptau prooroci, patriarhi vechiului Testament şi tot neamul omenesc. Împăratul Solomon, cu mulţi ani înainte de naşterea Fecioarei Maria, o vesteşte cu duhul zicând: "Cine este această fericită făptură care se iveşte în calea vieţii cu atâtea haruri? Ea este strălucitoare ca zorile unei frumoase zile, plăcută ca luna şi aleasă ca soarele. Este puternică şi înfricoşătoare, ca armatele aşezate în linie de bătaie cărora nimeni nu le poate sta împotrivă".
Într-adevăr, Sfânta Fecioară este înfricoşătoare pentru iad, căci s-a născut ca să zdrobească capul şarpelui diavol şi să se distrugă împărăţia păcatelor.Dar pe cât este de înfricoşătoare pentru diavoli, pe atât este de mângâietoare pentru sărmanii oameni afundaţi până atunci în întuneric, în sclavie şi idolatrie. Ea se naşte ca să devină maică a Mântuitorului, a Fiului lui Dumnezeu. Se naşte pentru a lucra mântuirea neamului omenesc, pentru a fi Regina şi împărăteasa cerului şi a pământului.
O, cât este de slăvită Naşterea Sfintei Fecioare Maria! Dumnezeu - Tatăl îşi pune toată bunăvoinţa. Dumnezeu - Fiul vede mai înainte în ea pe Maica Sa iubită, iar Dumnezeu-Sfântul Duh se odihneşte în ea şi o umbreşte ca pe o Fecioară şi mamă sfântă fără de prihană. Îngerii slăvesc cu cântării de bucurie şi se luminează prin venirea ei în lume. Leagănul Sfintei Fecioare Maria a fost înconjurat de smerenia cea mai adâncă şi de sărăcia cea mai desăvârşită. Ea trebuia să distrugă păcatul mândriei care se înrădăcinase adânc în inima omului. Prin exemplu ei a arătat lumii că smerenia şi sărăcia vor umple de daruri cereşti pe cei ce o urmează. Ascultaţi acum cum scrie Sf. Scriptură despre naşterea Preacuratei Fecioare Maria.
In Palestina era un om cu numele Ioachim, care avea o soţie ce o chema Ana. Amândoi erau de neam mare, împărătesc şi arhieresc, plini de bunătate şi de milostenii. Erau smeriţii şi evlavioşi, nelipsind de la biserică, unde aduceau lui Dumnezeu Jertfe şi mulţumiri pentru binefacerile primite. Erau însă foarte mâhniţi, căci ajunseseră la adânci bătrâneţi şi nu aveau nici un copil.
În vremea aceea cei care nu aveau copii erau socotiţi ca lepădaţi de Dumnezeu şi de aceea erau dispreţuiţi, iar ceilalţi nu primeau nimic din mâna lor. La biserică ei trebuiau să stea mai în urmă şi când aduceau jertfe la altar ei erau ultimii.
Într-una din zile fiind sărbătoare mare la evrei, s-au dus la biserică şi Ioachim cu soţia lui. Din râvnă pentru Dumnezeu, au îndrăznit să aducă jertfă înaintea celorlalţi. Preotul s-a mâniat foarte tare şi i-a înfruntat cu cuvinte aspre. Ioachim şi Ana au ieşit afară ruşinaţi şi mergând spre casă bătrânul Ioachim spuse femeii sale: "Pe mine nu mă mai trage inima să merg în casa mea, pentru că suntem urgisiţi de Dumnezeu şi de oameni. Du-te tu singură şi dă milostenie la săraci, fă rugăciuni, iar eu mă duc în munte la peşteră acolo voi posti şi voi ruga pe Dumnezeu cu lacrimi, să se milostivească spre noi şi să ne dăruiască şi nouă un copil.
Despărţindu-se unul de altul, Ana s-a dus acasă, a intrat în grădină şi îngenunchind se ruga lui Dumnezeu zicând: Doamne Atotţiitorule, cela ce numai cu cuvântul Tău ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se văd; Cela ce ai zis făpturilor Tale să crească şi să se înmulţească Cela ce ai binecuvântat pe Sarra soţia lui Avraam şi la bătrâneţe a născut pe Isac; dă-mi Doamne şi mie roadă pântecelui meu ca să scap de ocara oamenilor şi făgăduiesc că ce voi naşte, fie fată fie băiat, îl voi dărui cu toată inima să slujească Ţie toată viaţa în biserica Ta cea sfântă.
Ioachim, bărbatul ei , se ruga în acelaşi timp sus în munte petrecând în lacrimi şi post. Văzând Dumnezeu suspinele celor doi bătrâni, a trimis pe arhanghelul Gavriil acolo în munte la Iachim care i-a zis: Bucură-te Ioachime şi te veseleşte; eu sunt îngerul lui Dumnezeu, Gavriil, şi am venit la tine să-ţi spun că vei avea o fecioară, care va naşte în fecioria sa pe Împăratul lumii. Lasă supărarea şi mergi vesel acasă că a auzit dumnezeu rugăciunile tale! Acestea zicând îngerul s-a dus şi la Ana spunându-i şi ei aceleaşi cuvinte.
După ce a auzit cuvântul îngerului, Ioachim s-a dus acasă unde a aflat-o şi pe Ana veselă, iar după nouă luni aceasta a născut o fetiţă frumoasă, şi sfântă, prin împreunare firească, dar care era rodul postului, al lacrimilor, milosteniilor şi rugăciunilor.
În acea vreme evreii aveau obicei să cheme preoţii a opta zi după naştere ca să pună nume pruncului. Aşa au făcut şi Ioachim şi Ana şi au botezat-o pe fiica lor Maria ce se tâlcuieşte Împărăteasă. În limbajul elinesc aceasta înseamnă izbăvitoare - va izbăvi deci neamul omenesc din ghearele diavolului şi din muncile iadului.
Acest praznic îl sărbătorim noi astăzi fraţi creştini, această taină o preamărim. Lăudăm pe Ioachim şi pe Ana, părinţii Maicii Domnului. Pe cât au fost de supăraţi, pe atât de mult i-a bucurat Dumnezeu, dăruindu-le pe cea mai aleasă dintre toate neamurile, pe cea care a împăcat cerul cu pământul , pe Dumnezeu cu oamenii. De aceea Sfânta Biserică cântă cu mare glas troparul naşterii sale zicând: "Naşterea ta de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. Şi dezlegând blestemul a dat binecuvântare şi stricând moartea ne-a dăruit nouă viaţă veşnică!
Într-adevăr, născându-se în Nazareth Sfânta Fecioară, s-a vestit sfârşitul trist al nopţii păcatului şi s-au ivit zorile unei zile luminoase. Ştim cu toţii că atunci când se revarsă zorile dimineţii toată firea se bucură. Sfânta Fecioară vestea sfârşitul relelor noastre, vestea oamenilor sosirea zilei în care va străluci soarele dreptăţii care va veni să lumineze lumea.
Fecioara Maria este asemănată cu luna care este mai strălucitoare decât toate stelele şi care îşi împrumută strălucirea de la soare şi luminează în timpul nopţii. Iisus - adevăratul soare nu se arătase încă, dar Maria îl vesteşte şi întunericul de care era pătrunsă omenirea începe a se risipi. Prin minunata strălucire a virtuţilor sale ea este asemănată chiar cu soarele însuşi, mai ales că străluceşte ca un soare între noi şi Dumnezeu. Iată despre cine zicea Solomon împăratul: "Cine este aceasta care se iveşte ca zorile, frumoasă şi aleasă ca soarele?!
Dar naşterea Sfintei Fecioare Maria a adus o mare deznădejde demonilor din iad, producând întristare lui lucifer şi îngerilor lui. Prin naşterea ei s-a împlinit cuvântul lui Dumnezeu pe care îl spusese şarpelui înşelător în rai: Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi între sămânţa ei. Aceasta va zdrobi capul tău! Într-adevăr, prin naşterea Fecioarei Maria diavolul a suferit groază mare, de aceea Sf. Biserică cu mare dreptate a orânduit să proslăvim amintirea acestei sărbători şi să ne bucurăm şi noi împreună cu proorocii, îngerii şi toţi sfinţii.
Iată de ce iubiţi creştini, suntem datori să urmăm pilda vieţii şi credinţei Fecioarei Maria. Dacă astăzi Sfânta Fecioară stă pe tron strălucit şi s-a înălţat mai presus decât toţi îngerii. Aceasta se datoreşte sfinţeniei, virtuţile ei şi grijii pe care a avut-o să rodească darurile primite de la Dumnezeu.
Dar noi ce facem cu harurile primite la botez, atunci când am devenit moştenitori ai împărăţiei cerurilor? Avem noi grijă să facem fapte de credinţă, de nădejde, de dragoste, sau am îngropat talantul? Ne interesăm noi cum să practicăm viaţa creştină, sfinţenia, umilinţa, curăţia, răbdarea, milostenia şi toate celelalte după care ne cunoaştem că suntem fii Lui?
După cum observăm în lume, întuneric mare domneşte în inima, mintea şi viaţa oamenilor, căci în întuneric sufletesc şi trupesc se zămislesc şi se nasc oamenii pe pământ. Deşi se nasc din părinţi creştini, copii sunt zămisliţi în păcate de desfrânare, şi cad cu totul din harul virtuţilor, căci după ce unii au trăit necununaţi, fără binecuvântarea lui Dumnezeu în biserică, nu ţin socoteală de posturi, de sărbători şi nu respecte legile dreptei credinţe, şi nici chiar legile medicinii ca să se poată naşte ceva bun pe faţa pământului.
Se străduiesc oamenii pentru copii lor să le facă condiţii bune în copii în păcate. Vai viaţa aceasta, dar nu îndeplinesc ce este mai important. Din ştiinţă sau neştiinţă dispreţuiesc legile credinţei şi în timpul beţiei şi al chefurilor blestemate, zămislesc de ei, că vor avea de suferit şi vor deveni o mare povară pe capul părinţilor mai târziu şi chiar al societăţii întregi. De aceea îi auzim pe mulţi tineri plângându-se, că ar dori şi ei să fie mai buni, să nu mai facă rele, să se poată ruga şi să iubească biserica, dar nu pot. Pe mulţi îi auzi zicând: "Parcă e cineva care nu mă lasă şi mă împinge să fac rău."
Da, într-adevăr există cineva care nu-i lasă şi acest cineva este diavolul. Sămânţa de la el s-a zămislit odată cu ei în timpul poftelor păcătoase al trăirii fără să se ţină seama de legile lui Dumnezeu. Atunci a început diavolul să ia în stăpânire încetul cu încetul sufletul şi trupul omenesc şi cu cât s-a trăit mai mult în păcate, cu atât a prins şi el rădăcini mai adânci, de aceea mulţi nu mai au putere să se ridice din mocirla păcatelor.
Iată de ce tinerii trebuie să se ferească de orice primejdie sufletească, fiindcă majoritatea au fost zămisliţi şi crescuţi în gusturile lumii şi a plăcerilor ei păcătoase, iar acum e greu să le cerem ca să se ocupe cu lucruri serioase. Milţi i-au în râs religia şi vorbesc cu dispreţ de slujitorii biserici. Foarte puţini din cei distruşi complet sufleteşte şi trupeşte mai încearcă un loc de salvare.
Prin urmare fraţi creştini, vedem cum părinţii sunt cei dintâi care calcă în picioare legile lui Dumnezeu şi apoi ei mai vor ca să fie ascultaţi şi respectaţi de copii lor. Acest lucru nu mai e posibil, de aceea mulţi ispăşesc cu lacrimi amare aceste călcări de lege ale lui Dumnezeu şi mor cu amărăciunea aceasta în suflet şi se duc în chinurile iadului. Să ne formăm deci din copilărie inima pentru virtuţi creştine, să ne împăcăm cu lipsurile, să ne înfrânăm pornirile dobitoceşti şi să ne obişnuim cu viaţa duhovnicească spre binele sufletului şi al trupului nostru.
După ce s-a născut fericita Fecioară Maria, până la etatea de trei ani a fost sub paza părinţilor care au învăţat-o aceleaşi frumoase virtuţi pe care şi ei le-au practicat. Parcă o vedem pe bătrâna Ana cumo învaţă rugăciuni şi nu ne putem opri să nu ne gândim că multe mame astăzi nu poartă de grijă copiilor lor. Astfel în primii anişori, nu-i aduc la biserică, nu le arată sfânta credinţă şi nu-i feresc de locurile periculoase care le strică creşterea sănătoasă.
Mulţi părinţi nu se împărtăşesc când sunt tineri şi mare greşeală fac pentru că şi pruncul care este în pântece trebuie să primească din taina aceasta sfântă ca să iasă un copil cu sfinţenie în el. Dar mulţi părinţi tineri nu fac lucrul acesta, iar după ce li s-au născut copilaşii nu-i aduc cu anii la biserică ca să fie împărtăşiţi. Până la vârsta de 7 ani, copiii trebuie aduşi la biserică să fie împărtăşiţi din 40 în 40 zile. Să se intereseze măcar bunicile dacă părinţii nu sunt în stare şi n-au credinţă, pentru că prin trupul şi sângele Domnului se sfinţesc copiii.
Vai de părinţii care nu-şi cresc copiii în frică de Dumnezeu, căci vor avea multe de tras de pe urma lor, deoarece aceşti copii lăsaţi de capul lor vor rămâne surzi la sfaturile şi poruncile părinteşti. Aceşti copii vor avea dezgust pentru tot binele, nu vor fi în stare să se ocupe de lucruri serioase şi nu îşi vor face datoria nici în servici, nici în casa părinţilor. Vor fi nestatornici în căsătorie, complet dezorientaţi în toate problemele vieţii şi nefolositori pentru întreaga societate. De aceea auzim şi vedem cum tineretul nostru face atâtea crime, violuri, furturi, bătăi, beţii şi tot felul de nenorociri, supărând grozav pe părinţii lor.
Aceşti părinţi care n-au avut grijă de ei acum îşi iau plata şi vor mai avea şi o altă judecată şi suferinţă veşnică, pentru că nu şi-au făcut datoria faţă de copiii lor ca să le arate lumina învăţăturii Domnului Hristos. Sf. Scriptură ne spune cum patriarhul Iacob a avut un vis cu o scară lungă ce lega cerul cu pământul pe care suiau şi coborau îngerii lui Dumnezeu.
Frumos şi mare vis pentru că scara din visul lui Iacob este Preasfânta Fecioară a cărei naştere o prăznuim astăzi. Ea este aceea care a legat cerul cu pământul şi prin curăţenia sufletului şi a trupului ei a pogorât pe Fiul lui Dumnezeu pe pământ. Prin ea ne înrudim şi noi cu Dumnezeu şi mai mult chiar ne facem fiii lui Dumnezeu. Odată cu naşterea Fecioarei Maria, îngerii cerului coboară la noi ca să ne ridice sus de pe pământul acesta care prin păcatul lui Adam a primit blestem, lacrimi şi suferinţe.
Să băgăm de seamă, încă, că dedesubt, sub scara aceasta, este o altă scară care duce jos, spre iad. Pe această scară suie şi coboară îngerii iadului � demonii. Îngerii cerului vor să ne lege cu Dumnezeu, în timp ce îngerii iadului vor să ne lege cu diavolii întunericului. Depinde de viaţa noastră, de cine vrem să ascultăm, căci în viaţa noastră se amestecă puterile cerului, dar şi ispitele iadului.
Să ne facem socoteala în momentul de faţă fiecare şi să vedem de cine ascultăm mai mult. Să privim la viaţa noastră şi să ne vedem faptele bune sau păcatele şi de aici vom putea să înţelegem ai cui suntem în momentul de faţă şi cui slujim; lui Dumnezeu, sau diavolului.
Să serbăm deci cu bucurie, fraţi creştini, sfânta zi a naşterii Maicii Domnului. S-o lăudăm cu cântări duhovniceşti, să cădem în genunchi înaintea sfintei ei icoane şi să binecuvântăm pe aceea pe care îngerii o laudă în cer. Să o venerăm cu toată evlavia şi cu toată dragostea, căci prin mijlocirile ei ne facem fii iubiţi ai lui Dumnezeu, ne umplem de darurile cereşti şi ne curăţim inimile mărturisind-o ca Maica lui Dumnezeu.
Să avem în ea desăvârşita încredere şi s-o chemăm în ajutor în orice împrejurare, în timpul vieţii noastre căci Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul ei cel Unul Născut, i-a dat cheia comorilor milostivirii Sale, ca Maicii lui Dumnezeu celei prea iubite şi ea este atotputernică ca să ne ajute şi să ne apere în nevoile şi în necazurile noastre. Dar şi noi să fim recunoscători şi, mai ales, partea femeiască să-i urmeze vieţii ei curate întru totul, cu sfinţenie, modestie şi, mai ales, smerenie. Fiecare să înalţe mereu rugăciuni către Dumnezeu ca să-şi izbăvească sufletul de ispita şi veninul şarpelui diavol.
Rugăciune
O, Prea Sfântă Fecioară Maria, Împărăteasa cerului şi a pământului, care te-ai născut din sfinţii tăi părinţi Ioachim şi Ana, ni nu avem cununi de aur ca să încununăm cinstită fruntea ta şi nu putem să-ţi înălţăm atâtea biserici şi altare după meritul pe care-l ai. Sufletul nostru însă să fie biserică, iar inima altarul, unde să ardă tămâia rugăciunilor noastre.
Roagă pe Fiul tău neîncetat pentru tot neamul nostru creştinesc ca să ne ierte şi să ne ajute să putem face şi noi voia Sa, pentru ca şi noi să fim în partea celor ce se mântuiesc în vecii vecilor. Amin.
O, Prea Sfântă Fecioară Maria, Împărăteasa cerului şi a pământului, care te-ai născut din sfinţii tăi părinţi Ioachim şi Ana, ni nu avem cununi de aur ca să încununăm cinstită fruntea ta şi nu putem să-ţi înălţăm atâtea biserici şi altare după meritul pe care-l ai. Sufletul nostru însă să fie biserică, iar inima altarul, unde să ardă tămâia rugăciunilor noastre.
Roagă pe Fiul tău neîncetat pentru tot neamul nostru creştinesc ca să ne ierte şi să ne ajute să putem face şi noi voia Sa, pentru ca şi noi să fim în partea celor ce se mântuiesc în vecii vecilor. Amin.
Predica la praznicul nasterii Maicii Domnului
Fraţi creştini,
Ziua naşterii fiilor lui Adam şi a Evei, era socotită ca o zi de triste-ţe pentru cei ce se năşteau şi nu de bucurie fiindcă erau nişte fii ai mâniei, ai păcatului şi chiar vrăjmaşi a lui Dumnezeu. Erau socotişi pieirii şi moştenitori ai blestemului Dumnezeiesc, căci până la Mântuitorul toată lumea mergea în iad, şi buni şi răi. Cu naşterea Fecioarei Maria, au început să se ivească zorile de ziuă, să treacă noaptea aceasta de întuneric şi să se aştepte soarele dreptăţii care va lumina lumea şi o va răscumpăra din blestemul cel greu în care căzuse.
Iată de ce naşterea Sf. Fecioare Maria este un eveniment mare de bucurie pentru neamul omenesc. Pe această Fecioară o aşteptau prooroci, patriarhi vechiului Testament şi tot neamul omenesc. Împăratul Solomon înainte de naşterea Sf. Fecioare cu mulţi ani o vesteşte cu duhul zicând: "Cine este această fericită făptură care se iveşte în calea vieţii cu atâtea haruri? Ea este strălucitoare ca zorile unei frumoase zile, plăcută ca luna şi aleasă ca soarele. Este puternică şi înfricoşătoare, ca armatele aşezate în linie de bătaie cărora nimeni nu le poate sta împotrivă".
Într-adevăr, Sf. Fecioară este înfricoşătoare pentru iad, căci s-a născut ca să zdrobească capul şarpelui diavol şi să se distrugă împărăţia păcatelor.Dar pe cât este de înfricoşătoare pentru diavoli, pe atât este de mângâietoare pentru sărmanii oameni afundaţi până atunci în întuneric, în sclavie şi idolatrie. Ea se naşte ca să devină maică a Mântuitorului, a Fiului lui Dumnezeu. Se naşte pentru a lucra mântuirea neamului omenesc, pentru a fi Regina şi împărăteasa cerului şi a pământului.
O, cât este de slăvită Naşterea Sfintei Fecioare Maria! Dumnezeu - Tatăl îşi pune toată bunăvoinţa. Dumnezeu - Fiul vede mai înainte în ea pe Maica Sa iubită, iar Dumnezeu-Sf. Duh se odihneşte în ea şi o umbreşte ca pe o Fecioară şi mamă sfântă fără de prihană. Îngerii slăvesc cu cântării de bucurie şi se luminează prin venirea ei în lume. Leagănul Sf. Fecioare Maria a fost înconjurat de smerenia cea mai adâncă şi de sărăcia cea mai desăvârşită. Ea trebuia să distrugă păcatul mândriei care se înrădăcinase adânc în inima omului. Prin exemplu ei a arătat lumii că smerenia şi sărăcia vor umple de daruri cereşti pe cei ce urmează. Ascultaţi acum cum scrie Sf. Scriptură despre naşterea Preacuratei Fecioare Maria.
In Palestina era un om cu numele Ioachim, care avea o soţie ce op chema Ana. Amândoi erau de neam mare, împărătesc şi arhieresc, plini de bunătate şi de milostenii. Erau smeriţii şi evlavioşi, nelipsind de la biserică, unde aduceau lui Dumnezeu Jertfe şi mulţumiri pentru binefacerile primite. Erau însă foarte mâhniţi, căci ajunseseră la adânci bătrâneţi şi nu aveau nici un copil.
În vremea aceea cei care nu aveau copii erau socotiţi ca lepădaţi de Dumnezeu şi de aceea erau dispreţuiţi, iar ceilalţi nu primeau nimic din mâna lor. La biserică ei trebuiau să stea mai în urmă şi când aduceau jertfe la altar ei erau ultimii.
Într-una din zile fiind sărbătoare mare la evrei, s-au dus la biserică şi Ioachim cu soţia lui. Din râvnă pentru Dumnezeu, au îndrăznit să aducă jertfă înaintea celorlalţi. Preotul s-a mâniat foarte tare şi i-a înfruntat cu cuvinte aspre. Ioachim şi Ana au ieşit afară ruşinaţi şi mergând spre casă bătrânul Ioachim spuse femeii sale: "Pe mine nu mă mai trage inima să merg în casa mea, pentru că suntem urgisiţi de Dumnezeu şi de oameni. Du-te tu singură şi dă milostenie la săraci, fă rugăciuni, iar eu mă duc în munte la peşteră acolo voi posti şi voi ruga pe Dumnezeu cu lacrimi, să se milostivească spre noi şi să ne dăruiască şi nouă un copil.�
Despărţindu-se unul de altul, Ana s-a dus acasă, a intrat în grădină şi îngenunchind se ruga lui Dumnezeu zicând: �Doamne Atotţiitorule, cela ce numai cu cuvântul Tău ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se văd; Cela ce ai zis făpturilor Tale să crească şi să se înmulţească Cela ce ai binecuvântat pe Sarra soţia lui Avraam şi la bătrâneţe a născut pe Isac; dă-mi Doamne şi mie roadă pântecelui meu ca să scap de ocara oamenilor şi făgăduiesc că ce voi naşte, fie fată fie băiat, îl voi dărui cu toată inima să slujească Ţie toată viaţa în biserica Ta cea sfântă�.
Ioachim, bărbatul ei , se ruga în acelaşi timp sus în munte petrecând în lacrimi şi post. Văzând Dumnezeu suspinele celor doi bătrâni, a trimis pe arhanghelul Gavriil acolo în munte la Ioachim care i-a zis:� Bucură-te Ioachime şi te veseleşte; eu sunt îngerul lui Dumnezeu, Gavriil, şi am venit la tine să-ţi spun că vei avea o fecioară, care va naşte în fecioria sa pe Împăratul lumii. Lasă supărarea şi mergi vesel acasă că a auzit dumnezeu rugăciunile tale�. Acestea zicând îngerul s-a dus şi la Ana spunându-i şi ei aceleaşi cuvinte.
După ce a auzit cuvântul îngerului, Ioachim s-a dus acasă unde a aflat-o şi pe Ana veselă, iar după nouă luni aceasta a născut o fetiţă frumoasă, şi sfântă, prin împreunare firească, dar care era rodul postului, al lacrimilor, milosteniilor şi rugăciunilor.
În acea vreme evreii aveau obicei să cheme preoţii a opta zi după naştere ca să pună nume pruncului. Aşa au făcut şi Ioachim şi Ana şi au botezat-o pe fiica lor Maria ce se tâlcuieşte Împărăteasă. În limbajul elinesc aceasta înseamnă izbăvitoare - va izbăvi deci neamul omenesc din ghearele diavolului şi din muncile iadului.
Acest praznic îl sărbătorim noi astăzi fraţi creştini, această taină o prea mărim. Lăudăm pe Ioachim şi pe Ana, părinţii Maicii Domnului. Pe cât au fost de supăraţi, pe atât de mult i-a bucurat Dumnezeu, dăruindu-le pe cea mai aleasă dintre toate neamurile, pe cea care a împăcat cerul cu pământul , pe Dumnezeu cu oamenii. De aceea Sfânta Biserică cântă cu mare glas troparul naşterii sale zicând: "Naşterea ta de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. Şi dezlegând blestemul a dat binecuvântare şi stricând moartea ne-a dăruit nouă viaţă veşnică�.
Într-adevăr, născându-se în Nazareth Sfânta Fecioară, s-a vestit sfârşitul trist al nopţii păcatului şi s-au ivit zorile unei zile luminoase. Ştim cu toţii că atunci când se revarsă zorile dimineţii toată firea se bucură. Sfânta Fecioară vestea sfârşitul relelor noastre, vestea oamenilor sosirea zilei în care va străluci soarele dreptăţii care va veni să lumineze lumea.
Fecioara Maria este asemănată cu luna care este mai strălucitoare decât toate stelele şi care îşi împrumută strălucirea de la soare şi luminează în timpul nopţii. Iisus - adevăratul soare nu se arătase încă, dar Maria îl vesteşte şi întunericul de care era pătrunsă omenirea începe a se risipi. Prin minunata strălucire a virtuţilor sale ea este asemănată chiar cu soarele însuşi, mai ales că străluceşte ca un soare între noi şi Dumnezeu. Iată despre cine zicea Solomon împăratul: "Cine este aceasta care se iveşte ca zorile, frumoasă şi aleasă ca soarele?�
Dar naşterea Sfintei Fecioare Maria a adus o mare deznădejde demonilor din iad, producând întristare lui lucifer şi îngerilor lui. Prin naşterea ei s-a împlinit cuvântul lui Dumnezeu pe care îl spusese şarpelui înşelător în rai: �Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi între sămânţa ei. Aceasta va zdrobi capul tău�. Într-adevăr, prin naşterea Fecioarei Maria diavolul a suferit groază mare, de aceea Sf. Biserică cu mare dreptate a orânduit să proslăvim amintirea acestei sărbători şi să ne bucurăm şi noi împreună ci proorocii, îngerii şi toţi sfinţii.
Iată de ce iubiţi creştini, suntem datori să urmăm pilda vieţii şi credinţei Fecioarei Maria. Dacă astăzi Sf. Fecioară stă pe tron strălucit şi s-a înălţat mai presus decât toţi îngerii, aceasta se datoreşte sfinţeniei, virtuţile ei şi grijii pe care a avut-o să rodească darurile primite de la Dumnezeu.
Dar noi ce facem cu harurile primite la botez, atunci când am devenit moştenitori ai împărăţiei cerurilor? Avem noi grijă să facem fapte de credinţă, de nădejde, de dragoste, sau am îngropat talantul? Ne interesăm noi cum să practicăm viaţa creştină, sfinţenia, umilinţa, curăţia, răbdarea, milostenia şi toate celelalte după care ne cunoaştem că suntem fii Lui?
După cum observăm în lume, întuneric mare domneşte în inima, mintea şi viaţa oamenilor, căci în întuneric sufletesc şi trupesc se zămislesc şi se nasc oamenii pe pământ. Deşi se nasc din părinţi creştini, copii sunt zămisliţi în păcate de desfrânare, şi cad cu totul din harul virtuţilor, căci după ce inii au trăit necununaţi, fără binecuvântarea lui Dumnezeu în biserică, nu ţin socoteală de posturi, de sărbători şi nu respecte legile dreptei credinţe, şi nici chiar legile medicinii ca să se poată naşte ceva bun pe faţa pământului.
Se străduiesc oamenii pentru copii lor să le facă condiţii bune în copii în păcate. Vai viaţa aceasta, dar nu îndeplinesc ce este mai important. Din ştiinţă sau neştiinţă dispreţuiesc legile credinţei şi în timpul beţiei şi al chefurilor blestemate, zămislesc de ei, că vor avea de suferit şi vor deveni o mare povară pe capul părinţilor mai târziu şi chiar al societăţii întregi. De aceea îi auzim pe mulţi tineri plângându-se, că ar dori şi ei să fie mai buni, să nu mai facă rele, să se poată ruga şi să iubească biserica, dar nu pot. Pe mulţi îi auzi zicând: "Parcă e cineva care nu mă lasă şi mă împinge să fac rău."
Da, într-adevăr există cineva care nu-i lasă şi acest cineva este diavolul. Sămânţa de la el s-a zămislit odată cu ei în timpul poftelor păcătoase al trăirii fără să se ţină seama de legile lui Dumnezeu. Atunci a început diavolul să ia în stăpânire încetul cu încetul sufletul şi trupul omenesc şi cu cât s-a trăit mai mult în păcate, cu atât a prins şi el rădăcini mai adânci, de aceea mulţi nu mai au putere să se ridice din mocirla păcatelor.
Iată de ce tinerii trebuie să se ferească de orice primejdie sufletească, fiindcă majoritatea au fost zămisliţi şi crescuţi în gusturile lumii şi a plăcerilor ei păcătoase, iar acum e greu să le cerem ca să se ocupe cu lucruri serioase. Milţi i-au în râs religia şi vorbesc cu dispreţ de slujitorii biserici. Foarte puţini din cei distruşi complet sufleteşte şi trupeşte mai încearcă un loc de salvare.
Prin urmare fraţi creştini, vedem cum părinţii sunt cei dintâi care calcă în picioare legile lui Dumnezeu şi apoi ei mai vor ca să fie ascultaţi şi respectaţi de copii lor. Acest lucru nu mai e posibil, de aceea mulţi ispăşesc cu lacrimi amare aceste călcări de lege ale lui Dumnezeu şi mor cu amărăciunea aceasta în suflet şi se duc în chinurile iadului. Să ne formăm deci din copilărie inima pentru virtuţi creştine, să ne împăcăm cu lipsurile, să ne înfrânăm pornirile dobitoceşti şi să ne obişnuim cu viaţa duhovnicească spre binele sufletului şi al trupului nostru.
După ce s-a născut fericita Fecioară Maria, până la etatea de trei ani a fost sub paza părinţilor care au învăţat-o aceleaşi frumoase virtuţi pe care şi ei le-au practicat. Parcă o vedem pe bătrâna Ana cumo învaţă rugăciuni şi nu ne putem opri să nu ne gândim că multe mame astăzi nu poartă de grijă copiilor lor. Astfel în primii anişori, nu-i aduc la biserică, nu le arată sfânta credinţă şi nu-i feresc de locurile periculoase care le strică creşterea sănătoasă.
Mulţi părinţi nu se împărtăşesc când sunt tineri şi mare greşeală fac pentru că şi pruncul care este în pântece trebuie să primească din taina aceasta sfântă ca să iasă un copil cu sfinţenie în el. Dar mulţi părinţi tineri nu fac lucrul acesta, iar după ce li s-au născut copilaşii nu-i aduc cu anii la biserică ca să fie împărtăşiţi. Până la vârsta de 7 ani, copiii trebuie aduşi la biserică să fie împărtăşiţi din 40 în 40 zile. Să se intereseze măcar bunicile dacă părinţii nu sunt în stare şi n-au credinţă, pentru că prin trupul şi sângele Domnului se sfinţesc copiii.
Vai de părinţii care nu-şi cresc copiii în frică de Dumnezeu, căci vor avea multe de tras de pe urma lor, deoarece aceşti copii lăsaţi de capul lor vor rămâne surzi la sfaturile şi poruncile părinteşti. Aceşti copii vor avea dezgust pentru tot binele, nu vor fi în stare să se ocupe de lucruri serioase şi nu îşi vor face datoria nici în servici, nici în casa părinţilor. Vor fi nestatornici în căsătorie, complet dezorientaţi în toate problemele vieţii şi nefolositori pentru întreaga societate. De aceea auzim şi vedem cum tineretul nostru face atâtea crime, violuri, furturi, bătăi, beţii şi tot felul de nenorociri, supărând grozav pe părinţii lor.
Aceşti părinţi care n-au avut grijă de ei acum îşi iau plata şi vor mai avea şi o altă judecată şi suferinţă veşnică, pentru că nu şi-au făcut datoria faţă de copiii lor ca să le arate lumina învăţăturii Domnului Hristos. Sf. Scriptură ne spune cum patriarhul Iacob a avut un vis cu o scară lungă ce lega cerul cu pământul pe care suiau şi coborau îngerii lui Dumnezeu.
Frumos şi mare vis pentru că scara din visul lui Iacob este Preasfânta Fecioară a cărei naştere o prăznuim astăzi. Ea este aceea care a legat cerul cu pământul şi prin curăţenia sufletului şi a trupului ei a pogorât pe Fiul lui Dumnezeu pe pământ. Prin ea ne înrudim şi noi cu Dumnezeu şi mai mult chiar ne facem fiii lui Dumnezeu. Odată cu naşterea Fecioarei Maria, îngerii cerului coboară la noi ca să ne ridice sus de pe pământul acesta care prin păcatul lui Adam a primit blestem, lacrimi şi suferinţe.
Să băgăm de seamă, încă, că dedesubt, sub scara aceasta, este o altă scară care duce jos, spre iad. Pe această scară suie şi coboară îngerii iadului � demonii. Îngerii cerului vor să ne lege cu Dumnezeu, în timp ce îngerii iadului vor să ne lege cu diavolii întunericului. Depinde de viaţa noastră, de cine vrem să ascultăm, căci în viaţa noastră se amestecă puterile cerului, dar şi ispitele iadului.
Să ne facem socoteala în momentul de faţă fiecare şi să vedem de cine ascultăm mai mult. Să privim la viaţa noastră şi să ne vedem faptele bune sau păcatele şi de aici vom putea să înţelegem ai cui suntem în momentul de faţă şi cui slujim; lui Dumnezeu, sau diavolului.
Să serbăm deci cu bucurie, fraţi creştini, sfânta zi a naşterii Maicii Domnului. S-o lăudăm cu cântări duhovniceşti, să cădem în genunchi înaintea sfintei ei icoane şi să binecuvântăm pe aceea pe care îngerii o laudă în cer. Să o venerăm cu toată evlavia şi cu toată dragostea, căci prin mijlocirile ei ne facem fii iubiţi ai lui Dumnezeu, ne umplem de darurile cereşti şi ne curăţim inimile mărturisind-o ca Maica lui Dumnezeu.
Să avem în ea desăvârşita încredere şi s-o chemăm în ajutor în orice împrejurare, în timpul vieţii noastre căci Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul ei cel Unul Născut, i-a dat cheia comorilor milostivirii Sale, ca Maicii lui Dumnezeu celei prea iubite şi ea este atotputernică ca să ne ajute şi să ne apere în nevoile şi în necazurile noastre. Dar şi noi să fim recunoscători şi, mai ales, partea femeiască să-i urmeze vieţii ei curate întru totul, cu sfinţenie, modestie şi, mai ales, smerenie. Fiecare să înalţe mereu rugăciuni către Dumnezeu ca să-şi izbăvească sufletul de ispita şi veninul şarpelui diavol.
Iată de ce naşterea Sf. Fecioare Maria este un eveniment mare de bucurie pentru neamul omenesc. Pe această Fecioară o aşteptau prooroci, patriarhi vechiului Testament şi tot neamul omenesc. Împăratul Solomon înainte de naşterea Sf. Fecioare cu mulţi ani o vesteşte cu duhul zicând: "Cine este această fericită făptură care se iveşte în calea vieţii cu atâtea haruri? Ea este strălucitoare ca zorile unei frumoase zile, plăcută ca luna şi aleasă ca soarele. Este puternică şi înfricoşătoare, ca armatele aşezate în linie de bătaie cărora nimeni nu le poate sta împotrivă".
Într-adevăr, Sf. Fecioară este înfricoşătoare pentru iad, căci s-a născut ca să zdrobească capul şarpelui diavol şi să se distrugă împărăţia păcatelor.Dar pe cât este de înfricoşătoare pentru diavoli, pe atât este de mângâietoare pentru sărmanii oameni afundaţi până atunci în întuneric, în sclavie şi idolatrie. Ea se naşte ca să devină maică a Mântuitorului, a Fiului lui Dumnezeu. Se naşte pentru a lucra mântuirea neamului omenesc, pentru a fi Regina şi împărăteasa cerului şi a pământului.
O, cât este de slăvită Naşterea Sfintei Fecioare Maria! Dumnezeu - Tatăl îşi pune toată bunăvoinţa. Dumnezeu - Fiul vede mai înainte în ea pe Maica Sa iubită, iar Dumnezeu-Sf. Duh se odihneşte în ea şi o umbreşte ca pe o Fecioară şi mamă sfântă fără de prihană. Îngerii slăvesc cu cântării de bucurie şi se luminează prin venirea ei în lume. Leagănul Sf. Fecioare Maria a fost înconjurat de smerenia cea mai adâncă şi de sărăcia cea mai desăvârşită. Ea trebuia să distrugă păcatul mândriei care se înrădăcinase adânc în inima omului. Prin exemplu ei a arătat lumii că smerenia şi sărăcia vor umple de daruri cereşti pe cei ce urmează. Ascultaţi acum cum scrie Sf. Scriptură despre naşterea Preacuratei Fecioare Maria.
In Palestina era un om cu numele Ioachim, care avea o soţie ce op chema Ana. Amândoi erau de neam mare, împărătesc şi arhieresc, plini de bunătate şi de milostenii. Erau smeriţii şi evlavioşi, nelipsind de la biserică, unde aduceau lui Dumnezeu Jertfe şi mulţumiri pentru binefacerile primite. Erau însă foarte mâhniţi, căci ajunseseră la adânci bătrâneţi şi nu aveau nici un copil.
În vremea aceea cei care nu aveau copii erau socotiţi ca lepădaţi de Dumnezeu şi de aceea erau dispreţuiţi, iar ceilalţi nu primeau nimic din mâna lor. La biserică ei trebuiau să stea mai în urmă şi când aduceau jertfe la altar ei erau ultimii.
Într-una din zile fiind sărbătoare mare la evrei, s-au dus la biserică şi Ioachim cu soţia lui. Din râvnă pentru Dumnezeu, au îndrăznit să aducă jertfă înaintea celorlalţi. Preotul s-a mâniat foarte tare şi i-a înfruntat cu cuvinte aspre. Ioachim şi Ana au ieşit afară ruşinaţi şi mergând spre casă bătrânul Ioachim spuse femeii sale: "Pe mine nu mă mai trage inima să merg în casa mea, pentru că suntem urgisiţi de Dumnezeu şi de oameni. Du-te tu singură şi dă milostenie la săraci, fă rugăciuni, iar eu mă duc în munte la peşteră acolo voi posti şi voi ruga pe Dumnezeu cu lacrimi, să se milostivească spre noi şi să ne dăruiască şi nouă un copil.�
Despărţindu-se unul de altul, Ana s-a dus acasă, a intrat în grădină şi îngenunchind se ruga lui Dumnezeu zicând: �Doamne Atotţiitorule, cela ce numai cu cuvântul Tău ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se văd; Cela ce ai zis făpturilor Tale să crească şi să se înmulţească Cela ce ai binecuvântat pe Sarra soţia lui Avraam şi la bătrâneţe a născut pe Isac; dă-mi Doamne şi mie roadă pântecelui meu ca să scap de ocara oamenilor şi făgăduiesc că ce voi naşte, fie fată fie băiat, îl voi dărui cu toată inima să slujească Ţie toată viaţa în biserica Ta cea sfântă�.
Ioachim, bărbatul ei , se ruga în acelaşi timp sus în munte petrecând în lacrimi şi post. Văzând Dumnezeu suspinele celor doi bătrâni, a trimis pe arhanghelul Gavriil acolo în munte la Ioachim care i-a zis:� Bucură-te Ioachime şi te veseleşte; eu sunt îngerul lui Dumnezeu, Gavriil, şi am venit la tine să-ţi spun că vei avea o fecioară, care va naşte în fecioria sa pe Împăratul lumii. Lasă supărarea şi mergi vesel acasă că a auzit dumnezeu rugăciunile tale�. Acestea zicând îngerul s-a dus şi la Ana spunându-i şi ei aceleaşi cuvinte.
După ce a auzit cuvântul îngerului, Ioachim s-a dus acasă unde a aflat-o şi pe Ana veselă, iar după nouă luni aceasta a născut o fetiţă frumoasă, şi sfântă, prin împreunare firească, dar care era rodul postului, al lacrimilor, milosteniilor şi rugăciunilor.
În acea vreme evreii aveau obicei să cheme preoţii a opta zi după naştere ca să pună nume pruncului. Aşa au făcut şi Ioachim şi Ana şi au botezat-o pe fiica lor Maria ce se tâlcuieşte Împărăteasă. În limbajul elinesc aceasta înseamnă izbăvitoare - va izbăvi deci neamul omenesc din ghearele diavolului şi din muncile iadului.
Acest praznic îl sărbătorim noi astăzi fraţi creştini, această taină o prea mărim. Lăudăm pe Ioachim şi pe Ana, părinţii Maicii Domnului. Pe cât au fost de supăraţi, pe atât de mult i-a bucurat Dumnezeu, dăruindu-le pe cea mai aleasă dintre toate neamurile, pe cea care a împăcat cerul cu pământul , pe Dumnezeu cu oamenii. De aceea Sfânta Biserică cântă cu mare glas troparul naşterii sale zicând: "Naşterea ta de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. Şi dezlegând blestemul a dat binecuvântare şi stricând moartea ne-a dăruit nouă viaţă veşnică�.
Într-adevăr, născându-se în Nazareth Sfânta Fecioară, s-a vestit sfârşitul trist al nopţii păcatului şi s-au ivit zorile unei zile luminoase. Ştim cu toţii că atunci când se revarsă zorile dimineţii toată firea se bucură. Sfânta Fecioară vestea sfârşitul relelor noastre, vestea oamenilor sosirea zilei în care va străluci soarele dreptăţii care va veni să lumineze lumea.
Fecioara Maria este asemănată cu luna care este mai strălucitoare decât toate stelele şi care îşi împrumută strălucirea de la soare şi luminează în timpul nopţii. Iisus - adevăratul soare nu se arătase încă, dar Maria îl vesteşte şi întunericul de care era pătrunsă omenirea începe a se risipi. Prin minunata strălucire a virtuţilor sale ea este asemănată chiar cu soarele însuşi, mai ales că străluceşte ca un soare între noi şi Dumnezeu. Iată despre cine zicea Solomon împăratul: "Cine este aceasta care se iveşte ca zorile, frumoasă şi aleasă ca soarele?�
Dar naşterea Sfintei Fecioare Maria a adus o mare deznădejde demonilor din iad, producând întristare lui lucifer şi îngerilor lui. Prin naşterea ei s-a împlinit cuvântul lui Dumnezeu pe care îl spusese şarpelui înşelător în rai: �Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi între sămânţa ei. Aceasta va zdrobi capul tău�. Într-adevăr, prin naşterea Fecioarei Maria diavolul a suferit groază mare, de aceea Sf. Biserică cu mare dreptate a orânduit să proslăvim amintirea acestei sărbători şi să ne bucurăm şi noi împreună ci proorocii, îngerii şi toţi sfinţii.
Iată de ce iubiţi creştini, suntem datori să urmăm pilda vieţii şi credinţei Fecioarei Maria. Dacă astăzi Sf. Fecioară stă pe tron strălucit şi s-a înălţat mai presus decât toţi îngerii, aceasta se datoreşte sfinţeniei, virtuţile ei şi grijii pe care a avut-o să rodească darurile primite de la Dumnezeu.
Dar noi ce facem cu harurile primite la botez, atunci când am devenit moştenitori ai împărăţiei cerurilor? Avem noi grijă să facem fapte de credinţă, de nădejde, de dragoste, sau am îngropat talantul? Ne interesăm noi cum să practicăm viaţa creştină, sfinţenia, umilinţa, curăţia, răbdarea, milostenia şi toate celelalte după care ne cunoaştem că suntem fii Lui?
După cum observăm în lume, întuneric mare domneşte în inima, mintea şi viaţa oamenilor, căci în întuneric sufletesc şi trupesc se zămislesc şi se nasc oamenii pe pământ. Deşi se nasc din părinţi creştini, copii sunt zămisliţi în păcate de desfrânare, şi cad cu totul din harul virtuţilor, căci după ce inii au trăit necununaţi, fără binecuvântarea lui Dumnezeu în biserică, nu ţin socoteală de posturi, de sărbători şi nu respecte legile dreptei credinţe, şi nici chiar legile medicinii ca să se poată naşte ceva bun pe faţa pământului.
Se străduiesc oamenii pentru copii lor să le facă condiţii bune în copii în păcate. Vai viaţa aceasta, dar nu îndeplinesc ce este mai important. Din ştiinţă sau neştiinţă dispreţuiesc legile credinţei şi în timpul beţiei şi al chefurilor blestemate, zămislesc de ei, că vor avea de suferit şi vor deveni o mare povară pe capul părinţilor mai târziu şi chiar al societăţii întregi. De aceea îi auzim pe mulţi tineri plângându-se, că ar dori şi ei să fie mai buni, să nu mai facă rele, să se poată ruga şi să iubească biserica, dar nu pot. Pe mulţi îi auzi zicând: "Parcă e cineva care nu mă lasă şi mă împinge să fac rău."
Da, într-adevăr există cineva care nu-i lasă şi acest cineva este diavolul. Sămânţa de la el s-a zămislit odată cu ei în timpul poftelor păcătoase al trăirii fără să se ţină seama de legile lui Dumnezeu. Atunci a început diavolul să ia în stăpânire încetul cu încetul sufletul şi trupul omenesc şi cu cât s-a trăit mai mult în păcate, cu atât a prins şi el rădăcini mai adânci, de aceea mulţi nu mai au putere să se ridice din mocirla păcatelor.
Iată de ce tinerii trebuie să se ferească de orice primejdie sufletească, fiindcă majoritatea au fost zămisliţi şi crescuţi în gusturile lumii şi a plăcerilor ei păcătoase, iar acum e greu să le cerem ca să se ocupe cu lucruri serioase. Milţi i-au în râs religia şi vorbesc cu dispreţ de slujitorii biserici. Foarte puţini din cei distruşi complet sufleteşte şi trupeşte mai încearcă un loc de salvare.
Prin urmare fraţi creştini, vedem cum părinţii sunt cei dintâi care calcă în picioare legile lui Dumnezeu şi apoi ei mai vor ca să fie ascultaţi şi respectaţi de copii lor. Acest lucru nu mai e posibil, de aceea mulţi ispăşesc cu lacrimi amare aceste călcări de lege ale lui Dumnezeu şi mor cu amărăciunea aceasta în suflet şi se duc în chinurile iadului. Să ne formăm deci din copilărie inima pentru virtuţi creştine, să ne împăcăm cu lipsurile, să ne înfrânăm pornirile dobitoceşti şi să ne obişnuim cu viaţa duhovnicească spre binele sufletului şi al trupului nostru.
După ce s-a născut fericita Fecioară Maria, până la etatea de trei ani a fost sub paza părinţilor care au învăţat-o aceleaşi frumoase virtuţi pe care şi ei le-au practicat. Parcă o vedem pe bătrâna Ana cumo învaţă rugăciuni şi nu ne putem opri să nu ne gândim că multe mame astăzi nu poartă de grijă copiilor lor. Astfel în primii anişori, nu-i aduc la biserică, nu le arată sfânta credinţă şi nu-i feresc de locurile periculoase care le strică creşterea sănătoasă.
Mulţi părinţi nu se împărtăşesc când sunt tineri şi mare greşeală fac pentru că şi pruncul care este în pântece trebuie să primească din taina aceasta sfântă ca să iasă un copil cu sfinţenie în el. Dar mulţi părinţi tineri nu fac lucrul acesta, iar după ce li s-au născut copilaşii nu-i aduc cu anii la biserică ca să fie împărtăşiţi. Până la vârsta de 7 ani, copiii trebuie aduşi la biserică să fie împărtăşiţi din 40 în 40 zile. Să se intereseze măcar bunicile dacă părinţii nu sunt în stare şi n-au credinţă, pentru că prin trupul şi sângele Domnului se sfinţesc copiii.
Vai de părinţii care nu-şi cresc copiii în frică de Dumnezeu, căci vor avea multe de tras de pe urma lor, deoarece aceşti copii lăsaţi de capul lor vor rămâne surzi la sfaturile şi poruncile părinteşti. Aceşti copii vor avea dezgust pentru tot binele, nu vor fi în stare să se ocupe de lucruri serioase şi nu îşi vor face datoria nici în servici, nici în casa părinţilor. Vor fi nestatornici în căsătorie, complet dezorientaţi în toate problemele vieţii şi nefolositori pentru întreaga societate. De aceea auzim şi vedem cum tineretul nostru face atâtea crime, violuri, furturi, bătăi, beţii şi tot felul de nenorociri, supărând grozav pe părinţii lor.
Aceşti părinţi care n-au avut grijă de ei acum îşi iau plata şi vor mai avea şi o altă judecată şi suferinţă veşnică, pentru că nu şi-au făcut datoria faţă de copiii lor ca să le arate lumina învăţăturii Domnului Hristos. Sf. Scriptură ne spune cum patriarhul Iacob a avut un vis cu o scară lungă ce lega cerul cu pământul pe care suiau şi coborau îngerii lui Dumnezeu.
Frumos şi mare vis pentru că scara din visul lui Iacob este Preasfânta Fecioară a cărei naştere o prăznuim astăzi. Ea este aceea care a legat cerul cu pământul şi prin curăţenia sufletului şi a trupului ei a pogorât pe Fiul lui Dumnezeu pe pământ. Prin ea ne înrudim şi noi cu Dumnezeu şi mai mult chiar ne facem fiii lui Dumnezeu. Odată cu naşterea Fecioarei Maria, îngerii cerului coboară la noi ca să ne ridice sus de pe pământul acesta care prin păcatul lui Adam a primit blestem, lacrimi şi suferinţe.
Să băgăm de seamă, încă, că dedesubt, sub scara aceasta, este o altă scară care duce jos, spre iad. Pe această scară suie şi coboară îngerii iadului � demonii. Îngerii cerului vor să ne lege cu Dumnezeu, în timp ce îngerii iadului vor să ne lege cu diavolii întunericului. Depinde de viaţa noastră, de cine vrem să ascultăm, căci în viaţa noastră se amestecă puterile cerului, dar şi ispitele iadului.
Să ne facem socoteala în momentul de faţă fiecare şi să vedem de cine ascultăm mai mult. Să privim la viaţa noastră şi să ne vedem faptele bune sau păcatele şi de aici vom putea să înţelegem ai cui suntem în momentul de faţă şi cui slujim; lui Dumnezeu, sau diavolului.
Să serbăm deci cu bucurie, fraţi creştini, sfânta zi a naşterii Maicii Domnului. S-o lăudăm cu cântări duhovniceşti, să cădem în genunchi înaintea sfintei ei icoane şi să binecuvântăm pe aceea pe care îngerii o laudă în cer. Să o venerăm cu toată evlavia şi cu toată dragostea, căci prin mijlocirile ei ne facem fii iubiţi ai lui Dumnezeu, ne umplem de darurile cereşti şi ne curăţim inimile mărturisind-o ca Maica lui Dumnezeu.
Să avem în ea desăvârşita încredere şi s-o chemăm în ajutor în orice împrejurare, în timpul vieţii noastre căci Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul ei cel Unul Născut, i-a dat cheia comorilor milostivirii Sale, ca Maicii lui Dumnezeu celei prea iubite şi ea este atotputernică ca să ne ajute şi să ne apere în nevoile şi în necazurile noastre. Dar şi noi să fim recunoscători şi, mai ales, partea femeiască să-i urmeze vieţii ei curate întru totul, cu sfinţenie, modestie şi, mai ales, smerenie. Fiecare să înalţe mereu rugăciuni către Dumnezeu ca să-şi izbăvească sufletul de ispita şi veninul şarpelui diavol.
Rugăciune
O, Prea Sfântă Fecioară Maria, Împărăteasa cerului şi a pământului, care te-ai născut din sfinţii tăi părinţi Ioachim şi Ana, ni nu avem cununi de aur ca să încununăm cinstită fruntea ta şi nu putem să-ţi înălţăm atâtea biserici şi altare după meritul pe care-l ai. Sufletul nostru însă să fie biserică, iar inima altarul, unde să ardă tămâia rugăciunilor noastre.
Roagă pe Fiul tău neîncetat pentru tot neamul nostru creştinesc ca să ne ierte şi să ne ajute să putem face şi noi voia Sa, pentru ca şi noi să fim în partea celor ce se mântuiesc în vecii vecilor. Amin.
O, Prea Sfântă Fecioară Maria, Împărăteasa cerului şi a pământului, care te-ai născut din sfinţii tăi părinţi Ioachim şi Ana, ni nu avem cununi de aur ca să încununăm cinstită fruntea ta şi nu putem să-ţi înălţăm atâtea biserici şi altare după meritul pe care-l ai. Sufletul nostru însă să fie biserică, iar inima altarul, unde să ardă tămâia rugăciunilor noastre.
Roagă pe Fiul tău neîncetat pentru tot neamul nostru creştinesc ca să ne ierte şi să ne ajute să putem face şi noi voia Sa, pentru ca şi noi să fim în partea celor ce se mântuiesc în vecii vecilor. Amin.
Lumina bucuriei pascale
Lumina bucuriei pascale
~ interviu cu Arhim. Teofil Părăian ~
Adrian Lemeni: Părinte, putem sã ne bucurãm în mod autentic de Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, fãrã sã ne fi pregãtit în prealabil de întâmpinarea acestui mare praznic? În ce constã pregãtirea credinciosului în vederea sãrbãtoririi Sfintelor Pasti?
Arhimandritul Teofil: Biserica ne dã tuturor un timp de pregãtire pentru Sfintele Pasti. Sunt zece sãptãmâni, perioada Triodului, vreme în care ni se atrage atentia asupra importantei pe care o are postul, ni se dau îndrumãri în legãturã cu o viatã duhovniceascã superioarã, ni se pun înainte exemple de oameni care au dus o viatã deosebitã. Suntem chemati "... calea postului sã o sãvârsim, credinta nedespãrtitã sã o pãzim, lupta cea bunã sã o luptãm, (...)[Corneliu MUHA] : Să iubim vieţuitoarele (alte poezii)
Căţelul îl avem prieten,
Văcuţa lapte bun ne dă,
Pisica se-alintă şi toarce,
Şi barza sus pe casă stă.
(...)
marți, 26 februarie 2008
Duminica Fiului risipitor
PILDA FIULUI RISIPITOR - Predică a Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian
Mânãstirea Brâncoveanu
20 februarie 1998
Duminica trecutã s-a citit din Sfânta Evanghelie, pilda fiului risipitor sau, cum îmi place mie sã spun, pilda tatãlui iubitor. De fapt, din pilda cu fiul risipitor învãţãm mai puţin de la fiul risipitor decât de la tatãl iubitor. Fiul risipitor este un om obişnuit, un om ca mulţi alţii, un om care s-a depãrtat de bine şi s-a scufundat în rele, un om care nu a ţinut seama de tatãl sãu dar care, când a ajuns la necaz, şi-a adus aminte cã are un tatã. Poate cã lucrul acesta este cel mai important din câte se spun despre fiul risipitor: şi-a adus aminte cã are un tatã. Când a plecat, nu i-a pãsat cã are un tatã! Când a rãtãcit, nu ştim cât s-a gândit cã are un tatã. Dar când a ajuns într-o situaţie grea, şi-a adus aminte cã are un tatã! A ştiut despre tatãl sãu cã este aşa cum trebuie sã fie un tatã, cã are inimã de tatã.
Fiul risipitor a plecat de la faţa tatãlui sãu sã facã ce vrea el. A fãcut ce a vrut şi a ajuns în situaţia pe care o are în vedere Sfântul Apostol Pavel în Epistola cãtre Romani, cã pe cei care au pãcãtuit, Dumnezeu i-a lãsat la mintea lor nesãbuitã. I-a lãsat sã vadã cum este omul care nu ştie de lege, cum este omul care nu ştie de Dumnezeu, cum este omul care se încrede în mintea lui, mai ales dacã aceasta este o minte coborâtã, deviatã de la bine, împãtimitã. Aşa era şi mintea fiului risipitor. “Dã-mi partea ce mi se cuvine din avere!” (Luca 15, 12). Şi a primit-o! A primit-o şi a risipit-o!
Pe când fãcea lucruri cu care nu se putea prezenta în faţa tatãlui sãu şi pe care nu le-ar fi putut face lângã tatãl, nu s-a gândit cã are un tatã. A venit însã vremea sã se gândeascã: „Am un tatã, am avut o casã pãrinteascã, am plecat din nişte condiţii bune, pe care acum nu le mai am. S-a gândit cum sã facã sã fie din nou în casa tatãlui sãu, dar nu ca fiu – cãci zice el «Nu sunt vrednic sã fiu fiul tãu». Atunci, pentru cã aici, pãzind porcii, nu am nici mãcar mâncarea pe care o mãnâncã porcii, ce aş putea face ca sã am pâinea de care sunt îndestulaţi slujitorii tatãlui? Nu am altceva de fãcut decât sã mã gândesc cã tata este bun cu mi-ne. Mã voi scula şi mã voi duce la tatãl meu şi voi zice: «Tatã, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu. Fã-mã ca pe unul din argaţii tãi» (Luca 15, 18-19)”.
Cu gândul acesta în minte, a pornit spre casa tatãlui sãu. De acum ştia: am un tatã. Se spune în pildã cã tatãl l-a vãzut de departe pe fiul care se întorcea şi nu l-a mai ţinut locul în care se gãsea, pentru cã inima de tatã i-a dat gândul cã trebuie sã facã altceva decât sã aştepte. Ar fi putut foarte bine sã aştepte, dar atunci s-ar fi putut zice cã nu a avut inimã de tatã, ci de cercetãtor, de cercetãtor ştiinţific, de psiholog, de filosof, de om care vrea sã scoatã nişte concluzii. Or, el a avut inimã de tatã, şi inima de tatã nu l-a lãsat sã aştepte, ci i-a dat ghes sã plece. Se spune în Sfânta Evanghelie “cã alergând a cãzut pe grumazul lui şi l-a sãrutat”. Este foarte important sã ţinem minte, sã avem în vedere cuvântul acesta: a alergat înaintea lui. Deci nu s-a dus încet, nu s-a dus mai mult aşteptând, ci s-a dus alergând. Şi când s-a întâlnit cu fiul sãu care se întorcea, a cãzut pe grumajii lui şi l-a sãrutat.
Era primul semn cã îl aştepta pe fiul sãu. Nu aştepta pe un strãin, ci-l aştepta pe fiul care a plecat. Din casa lui a plecat fiul sãu. Pe fiul sãu l-a dorit, pe fiul sãu l-a aşteptat, pe fiul sãu l-a îmbrãţişat, pe fiul sãu l-a sãrutat, pentru cã avea inimã de tatã. Şi fiul a început sã zicã: “Tatã, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu”. Mai mult nu a zis! El şi-a propus sã mai zicã ceva: “Fã-mã ca pe unul din argaţii tãi”, dar aceasta nu a mai zis-o. Cred cã nu a mai zis-o pentru cã nu a mai putut s-o zicã, pentru cã tatãl a luat mãsuri îndatã.
Aici este foarte important de luat aminte: tatãl l-a primit pentru cã de fapt niciodatã nu l-a pãrãsit! Fiul l-a pãrãsit pe tatãl, tatãl nu l-a pãrãsit pe fiu! Tatãl a rãmas în aşteptarea fiului. Tatãl a dorit sã îl aibã pe fiul sãu aproape. Nu a renunţat niciodatã la inima de tatã, de aceea a alergat înaintea lui, de aceea a cãzut pe grumajii lui, de aceea l-a îmbrãţişat, de aceea l-a sãrutat, de aceea a început sã dea porunci: “Aduceţi degrabã haina lui cea dintâi şi-l îmbrãcaţi!”. Nu a zis: “Aduceţi degrabã haina lui dintâi şi daţi-i-o s-o îmbrace!”, ci: “Aduceţi degrabã haina lui dintâi şi-l îmbrãcaţi! Este fiul meu! Nu-i unul dintre slujitorii mei, care se poate îmbrãca singur. Dacã vreţi sã-i arãtaţi cinstirea pe care vreau eu sã i-o arãtaţi, atunci îmbrãcaţi-l!”. “Aduceţi încãlţãminte în picioarele lui!”, nu: “Aduceţi încãlţãminte şi lãsaţi-l sã se încalţe!”. “Daţi inel în mâna lui”. Apoi a zis: “Aduceţi viţelul cel îngrãşat şi-l înjunghiaţi şi mâncând, sã ne veselim; cãci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat!” (Luca 15, 23-24). Cu aceasta, tatãl şi-a fãcut datoria pe care i-o impunea inima de tatã.
Mai era ceva de fãcut: dupã ce oamenii au început sã mãnânce şi sã se veseleascã, a sosit acasã şi celãlalt fiu, care, informat fiind asupra situaţiei, nu voia sã intre în casã. Tatãl a ieşit sã stea de vorbã cu el şi atunci fiul şi-a vãrsat veninul din suflet, cã avea venin! Nu ştia cã are un frate care a revenit, nu se bucura cã are un frate care a fost primit cu bine, ci a zis: “Iatã de atâţia ani îţi slujesc, şi niciodatã n-am cãlcat porunca ta. Şi mie niciodatã nu mi-ai dat mãcar un ied ca sã mã veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tãu (nu a zis “acest frate al meu”) care şi-a risipit averea în desfrânãri (în unele traduceri româneşti este scris “şi-a mâncat averea cu curvele”), ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrãşat!” Tatãl, tot cu inimã de tatã şi faţã de cel care era rãzvrãtit, a zis: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însã sã ne veselim şi sã ne bucurãm, cãci fratele tãu, acesta (nu a zis “fiul meu”, deşi era şi fiul tatãlui, dar a arãtat raportul pe care îl are cu cel nemulţumit), mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat!”
Cred cã ne putem da toţi seama cã Domnul Hristos a spus aceastã pildã ca sã înţeleagã oamenii cã Dumnezeu este Tatãl lor. A vorbit despre Dumnezeu care este Tatã faţã de fiii Sãi, rãi sau buni, a vorbit despre Dumnezeu Tatãl care rãsare soarele peste cei buni şi peste cei rãi, care trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, a vorbit despre Dumnezeu Tatãl care aleargã spre omul ce vine cãtre Dânsul.
Mântuitorul nostru ne-a învãţat rugãciunea “Tatãl nostru”, care ne-a pus în evidenţã cã-L avem pe Dumnezeu ca Tatã. Domnul Hristos ne-a spus: “Şi care tatã dintre voi, dacã îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatrã? Sau de-i va cere peşte, oare îi va da, în loc de peşte, şarpe? Sau dacã-i va cere un ou, îi va da scorpie?” dupã care trage o concluzie: “Dacã voi, rãi fiind - dacã voi, în situaţia de tatã, rãi, faţã de Dumnezeu care este bun - ştiţi sã daţi fiilor voştri daruri bune, cu cât mai mult Tatãl vostru Cel din ceruri” (Luca 11, 11-13).
Noi ştim de la Domnul Hristos cã avem un Tatã în cer, dar uitãm lucrul acesta. Suntem nepãsãtori faţã de lucrul acesta. Nu avem în consideraţie lucrul acesta. Ca şi când lucrurile acestea ar fi spuse pentru altcineva, nu pentru noi. Nouã ne-a spus Domnul Hristos cã avem Tatã în cer şi cã Tatãl nostru Cel din ceruri este mai bun decât cel pãmântesc. Cu toate acestea nu avem încredere, nu avem siguranţa binelui.
Am mai spus şi prin alte pãrţi cã noi nu trebuie sã considerãm cã Dumnezeu este sponsor, cã Dumnezeu este terorist, în înţelesul cã stai cu fricã înaintea Lui. Dumnezeu este Tatãl nostru bun şi iubitor de oameni, milostiv şi iubitor de oameni. Dumnezeu care are milã şi îndurãri şi iubire de oameni. Aşa prezintã Sfânta noastrã Bisericã pe Dumnezeu, care este Tatãl nostru, care ne aşteaptã, care ne primeşte, care aleargã spre noi. Aşa-L înţelegem noi pe Dumnezeu – Tatãl nostru. Şi totuşi, stãm cu atâta nepãsare, stãm fãrã credinţã în faţa lui Dumnezeu sau poate cã nici nu stãm în faţa lui Dumnezeu, ci stãm ca nişte oameni care nu ştiu de ceva mai presus de ei. Şi-atunci vine Domnul Hristos cu pilda fiului risipitor şi ni-L mai aratã o datã pe Dumnezeu ca tatã, ne încredinţeazã cã Dumnezeu este gata sã ne primeascã dacã şi noi vrem sã fim primiţi şi dacã facem cale întoarsã de la rãu la bine.
Dacã am avea aceastã credinţã, n-am avea teama cã Dumnezeu ne pedepseşte. Dacã am avea aceastã încredinţare, am avea siguranţa cã Dumnezeu ne primeşte. Sigur cã trebuie sã ne facem şi noi datoria, pentru cã dacã facem altceva decât vrea Dumnezeu, ne depãrtãm de Dumnezeu. Depãrtarea nu este numai spaţialã, în înţelesul cã te duci într-o ţarã îndepãrtatã, cum s-a dus fiul risipitor. Poţi sã te duci într-o ţarã îndepãrtatã – prin nepãsare. Poţi sã te duci într-o ţarã îndepãrtatã – stând acolo unde eşti, dar fãcând nişte lucruri rele. Poţi sã te duci într-o ţarã îndepãrtatã fãrã sã te mişti de unde eşti – ducând o viaţã pe care nu o binecuvinteazã Dumnezeu.
Dar întoarcerea de la rãu la bine este o întoarcere la Dumnezeu, care ne primeşte. Nu se poate sã nu ne primeascã Dumnezeu, care este Tatãl nostru. Este adevãrat cã noi zicem la Sfânta Liturghie şi la slujba Cununiei: “Şi ne învredniceşte pe noi, Stãpâne, cu îndrãznire, fãrã de osândã, sã cutezãm a te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc Tatã, şi a zice: Tatãl nostru...“. Ne dãm seama cã nu trãim o viaţã în care sã avem raporturi de fii faţã de Tatãl cel ceresc şi, de aceea, avem cumva o sfialã în a-L numi pe Dumnezeu - Tatã, pentru cã nu suntem ca El. Şi totuşi... nu trebuie sã facem noi – ce face Tatãl nostru. Adicã noi facem ceea ce putem face, iar Tatãl nostru face mai mult decât noi, pentru noi, pentru binele nostru.
Este bine, fãcându-se pomenirea de peste an a fiului risipitor, a tatãlui primitor, a fratelui împotrivitor, sã ne întrebãm şi noi, acum: credem în Tatãl cel primitor, sau nu? Îl cãutãm numai atunci când avem treabã cu El, şi atunci nu este tatã, ci sponsor? Stãm cu teama cã Dumnezeu nu ne primeşte în faţa Lui? Atunci înseamnã cã pentru noi Dumnezeu nu este Tatãl nostru, ci terorist. Or, viaţa noastrã trebuie sã fie alcãtuitã pe ideea aceasta, cã Dumnezeu este Tatãl nostru. Dar ştiţi ce se poate întâmpla? Ca acelaşi om, sã fie uneori fiu risipitor, alteori sã fie fiu care se întoarce, alteori sã fie el însuşi frate împotrivitor, alteori sã fie tatã primitor.
duminică, 24 februarie 2008
Duminica Fiului risipitor
Fiul risipitor
Fraţi creştini,
În Sfintele Scripturi nu este un alt lucru de care să se pomenească mai des ca despre mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Am putea spune că despre aceasta ne arată şi ne dovedeşte aproape fiecare pagină a Bibliei. Dar nu cred să fie o Evanghelie mai mângâietoare pentru noi ca aceasta pe care am auzit-o astăzi.
Evanghelia despre fiul rătăcit ne îndreaptă privirile spre marea îndurare a lui Dumnezeu, de la care nădăjduim mântuirea sufletului. Noi toţi suntem păcătoşi, nu este zi, nu este ceas în care să nu supărăm pe Dumnezeu. Dacă ar fi după faptele noastre, am merita să nu mai vedem lumina soarelui, ci îndată să se deschidă pământul şi să ne înghită de vii, prăbuşindu-ne în întunericul cel veşnic al iadului.
Această minunată pildă a fiului cel rătăcit, risipitor sau desfrânat cum i se mai zice, este icoana în care fiecare dintre noi se recunoaşte cu uşurinţă fără să mai fie nevoie de explicaţie, ci numai ascultând-o putem zice: "Acest fiu risipitor sunt eu, în cutare vreme din viaţa mea din trecut sau în traiul meu de astăzi, aşa am fost sau aşa sunt. Acest părinte bun, acest Tată Ceresc şi eu l-am părăsit în multe rânduri din viaţa mea; am părăsit şi eu casa părintească care este biserica Lui; L-am lăsat plângând în pragul uşii uitându-se după mine cum mă depărtez de El şi de casa Lui şi iată mă cheamă la Sine. M-a aşteptat atâta timp şi n-am voit să mă întorc�.
E vrednic de plâns omul acela care astăzi ascultând cuvintele Evangheliei încă nu simte un sentiment bun şi nici o lacrimă nu-i pică din ochi, acum când aude scrisoarea de dragoste a Tatălui. Un astfel de împietrit la inimă şi la suflet s-ar putea să rămână pe veci în haznaua pierii veşnice. De aceea să deschidem ochii sufletului ca să nu pierdem prilejul cel mai scump pentru mântuirea noastră, să auzim glasul Evangheliei de astăzi care este glasul Tatălui Ceresc şi care voieşte să cheme acasă pe toţi fiii rătăciţi, răzvrătiţi, bolnavi şi zdrenţuiţi din ţara depărtării, din pământul pierzării, spre mila şi dragostea Lui, spre casa Lui, spre ţara Lui cea plină de bunătăţi.
Un om � zice Sfânta Evanghelie � avea doi feciori. Acest om este Bunul Dumnezeu, iar cei doi fii sunt drepţii şi păcătoşii. Fiul cel mai mic n-a vrut să se mai supună tatălui, ci a început să asculte sfaturile cele vătămătoare ale oamenilor răi. Într-o bună zi a rupt toate legăturile de respect şi recunoştinţă şi i-a zis: "Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie�.
Ispititorul, diavolul îi suflase la urechi că e timpul să-şi fie singur dumnezeu, să fie liber, să facă ce vrea, să nu mai asculte de nimeni şi să-şi întemeieze viaţa numai după cum îi dictează inima lui. Vedem de altfel că majoritatea tinerilor noştri găsesc că e bine să facă şi ei tot aşa. Tatăl, spune Sfânta Carte, le-a împărţit avuţia.
Tânărul nostru mândru şi îngâmfat şi-a luat averea din mâna tatălui şi a plecat cu ea într-o ţară îndepărtată, probabil într-un oraş mare, unde putea găsi toate desfătările şi plăcerile trupeşti. Nu se duse într-o ţară mai apropiată, ci departe în ţara uitării de tată. Acolo trăieşte risipitorul nostru în lux şi desfătări, are bani de ajuns, înmulţeşte sărbătorile, bancheturile şi chefurile, precum şi jocuri diferite unde pierde zile şi nopţi şi unde risipeşte mereu din bănuţii dăruiţi de bunul lui tată. Cumpără haine de moda cea nouă ca să semene cu fiii oamenilor mai de seamă din ţara aceea, unde intră în anturajul lor. Se face şi el momeala cea mai ademenitoare a femeilor uşoare şi stricate.
Şi aşa încetul cu încetul tânărul nostru duce o viaţă de risipă, de plăceri şi desfrâu. Toate acestea cereau bani şi timp, căci grozav este păcatul desfrânării. Acest păcat înfricoşat stăpâneşte majoritatea lumii de astăzi căci mai peste tot este prezent duhul cel întunecat al desfrânării. În secolul nostru desfrânarea loveşte cu o putere îngrozitoare, sparge vasele cele mai cinstite, înşeală minţile cele mai lăudate. Aşa îşi bate diavolul joc de trupurile cele mai tinere, pătează obrajii cei mai curaţi, amăgeşte pe mamele cele mai tinere, iar uneori umple de necinste şi pe cele mai în vârstă.
Duhul acesta diabolic nu are milă de pruncii cei nevinovaţi, căci face pe părinţii lor de se despart unul de altul. El împietreşte inimile maicilor, făcându-le ucigaşe de copii, duhul desfrânării face neruşinaţi pe tineri şi tinere ca să se poată purta necuviincios.
Acest lucru se observă nu numai la băieţi, dar chiar şi la fete, unii venind fără de ruşine şi în sfânta biserică. În felul acesta se poartă şi în faţa fraţilor lor şi a tatălui lor, din care cauză au umplut de necinste şi de mirare o lume întreagă. De aceea au ajuns mai rău ca animalele care nu au raţiune şi cad în desfrânare rudenii apropiate şi chiar părinţii cu copiii lor. Nu de mult mi-a venit o veste plină de mirare, jale şi vrednică de plâns: trei fete mari, surori toate, au căzut în păcatul desfrânării cu însuşi tatăl lor. După ce l-au denunţat şi s-au făcut cu toţii de râsul lumii şi al diavolului, au apucat fiecare pe drumul pedepsei vremelnice, iar dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu va fi vai de sufletul lor în veci.
Iată, vedem că se întâmplă astăzi ca şi în anticele Sodoma şi Gomora de care ne vorbeşte Sfânta Scriptură care au fost arse cu foc şi cu pucioasă din pricina păcatului acestuia scârbos. Aşa s-a întâmplat şi în acest cămin blestemat, şi desigur sunt multe cazuri, unde a pătruns acest păcat sub diferite feluri ca: sodomia, onania şi alte urgii.
Duhul acesta necurat al desfrânării face pe tineri neruşinaţi, nu mai au ruşine nici de părinţi, nici de fraţi sau de rudenii. Păcatul acesta de moarte a înşelat şi pe unele văduve chiar bătrâne care închiriază casa tinerilor desfrânaţi. Multe din aceste văduve au căzut chiar ele la adânci bătrâneţi în păcatul acesta urât şi le-a apucat moartea fără pocăinţă. Vai de sufletul lor, căci au mâncat pâinea cea mai murdară făcându-se părtaşe la păcatele acestea mari, pe care le-au făcut acei tineri în casele lor, adică desfrânarea şi uciderea pruncilor.
Sfinţii îngeri sunt îngroziţi de aceste nelegiuiri care le văd pe pământ la noi, deoarece o mare parte din lume a întrecut pe cei din Sodoma şi Gomora alăturându-se dobitoacelor şi asemănându-se lor. Probabil că satana ştie că mai are puţine zile, se sileşte cu toată puterea să înşele lumea cu tot felul de păcate trupeşti. Numai aşa se explică de ce este aşa de răspândit acest păcat, că aproape nu este tânăr care să nu păcătuiască mai înainte de căsătoria cu cununie religioasă.
Aproape că nu întâlneşti femeie care să nu-şi fi omorât primul rod al pântecelui ei şi aceasta de bună voie. Aproape că nu întâlneşti soţ care să-şi păstreze patul neîntinat şi care să nu fie ameninţat cu dezbinarea şi divorţul din cauza acestui păcat. Desfrânarea a devenit o plagă socială pentru întreaga omenire, un fel de cancer şi se pare că nu mai are nici un fel de leac, decât focul mâniei dumnezeieşti. Sfinţii părinţi numesc acest păcat turbare.
Pravila veche bisericească spune când e vorba de acest păcat că: "S-a turbat cineva asupra cuiva�. Aşa se explică faptul că majoritatea lumii s-a îmbolnăvit la cap. Duhul desfrânării răcneşte ca un leu turbat şi umblă peste tot ca să înşele pe mulţi. Îl întâlneşti pretutindeni, pe toate drumurile se plimbă vesel, zâmbeşte la toate răspântiile, se odihneşte şi se răsfaţă cel mai mult la petreceri, înşeală ochii tinerilor şi stă neizgonit chiar în casele căsătoriţilor.
Nu este departe nici de casele văduvelor, râde pe străzi, se răsfaţă în târguri, făgăduieşte lucruri mari, îl cheamă pe om la beţie, la glume urâte, la mâncăruri şi la întâlniri păcătoase. Duhul desfrânării bate la poarta fiecărui muritor, deschide uşa multor case şi fereastra multor inimi. Înmoaie cugetele celor mai tari şi vorbeşte tuturor la ureche, spunându-le că e ceva firesc şi că acesta nu este un păcat sau că este un păcat prea mic; aşa înşeală pe mulţi şoptindu-le la ureche şi chiar prin gura unor medici care afirmă că fără acest păcat nu pot trăi, se îmbolnăvesc, înnebunesc. Minciuni!
Dar unde nu umblă el să caute suflete omeneşti, în care sat nu-l întâlneşti şi în ce oraş nu domneşte el fără nici o jenă? Umblă peste tot şi intră nepoftit, dacă omul nu are uşile şi ferestrele zăvorâte şi încuiate cu cheile credinţei şi ale sfinţeniei din Biserică. Când intră păcatul desfrânării în mintea tinerilor şi chiar a copiilor, nimeni nu se mai înţelege cu ei. Aşa mi se plângea o mamă care avea un băieţel de 13 ani, că acesta îi spuse într-o zi maică-si că, dacă nu-l lasă să aducă acasă pe fetiţa de 12 ani cu care vorbea de multă vreme şi să trăiască împreună amândoi, se spânzură. Iată duhul necurat, iată isprăvile petrecerilor.
Mulţi copii, în special fete care au crescut de mici în familii despărţite, ajung la 14-15 ani şi nu mai ascultă de mamă, o părăsesc şi se ataşează tatălui care le dă voie să-şi facă toate plăcerile vinovate; până la urmă totul se sfârşeşte cu cele mai grele urmări, căci ajung ca cele trei fete care trăiau cu tatăl lor de care aţi auzit mai sus şi vor avea o viaţă foarte dezastruoasă. Vai de sufletul lor şi al acestor părinţi. Iată fiii pierduţi, iată copiii rătăciţi pe căile îndepărtate de Tatăl ceresc. Aveţi de plâns părinţi care aveţi astăzi copii!
Sfinţii părinţi ne sfătuiesc să fugim de acest păcat şi să ne îndepărtăm de lucrurile sau cauzele ce duc la acest păcat. Tot ceea ce ne întinează cele cinci simţuri ale noastre să lepădăm de la noi. Fericit este cel ce nu păcătuieşte cu privirea, căci acest păcat intră mai întâi prin ochi şi urechi, născându-se aproape nevăzut.
Începe a lucra apoi gândul şi imaginaţia, mintea şi voinţa.
O copilă, cuminte şi cu părinţi credincioşi care au crescut-o în frica lui Dumnezeu, a venit la mine într-un hohot de plâns cu şiroaie de lacrimi ca să mă întrebe ce să facă şi cum să scape de urmărirea unor imagini blestemate pe care le văzuse. Biata copilă a fost prinsă într-un moment de slăbiciune şi, din curiozitate, s-a dus şi ea cu una din colegele ei şi a privit o revistă pornografică venită de la cei care-şi zic oameni liberi. Cele ce a văzut ea în acea revistă au trezit simţurile ei, i-au iritat nervii şi i s-a născut imediat în minte păcatul desfrânării.
Prin vederea acelor imagini a intrat duhul necurat şi a pus stăpânire pe mintea ei, nemaieşindu-i din cap acele imagini stricătoare de suflet. Întotdeauna le vedea în faţa ochilor. Îi tulbura şi-i spurca mintea. Iată cât de repede intră păcatul şi ce uşor poate fi aruncat omul în prăpastia desfrânării. Când vă spunem că revistele acestea strică sufletul şi viaţa copiilor, la mulţi vi se par glume. Când vă spunem să nu daţi voie copiilor să privească orice la televizor, că le stricaţi sufletul şi-i pierdeţi, nu luaţi aminte. Este un aşa de mare rău, că nu putem vorbi îndeajuns.
Un mare pictor italian a pictat un tablou cu ieşirea sufletului unui om păcătos. Ce vedem în acest tablou? O ceată de diavoli din care unul îi arată muribundului un tablou cu o femeie goală pe care acesta îl avea în casă căci sunt unii oameni care au în casele lor diferite nuduri cu rame foarte scumpe, iar Chipul Domnului Hristos şi al Maicii Sale, ori nu-l au deloc, ori abia se vede mic în câte o iconiţă aruncată în colţul casei plină de praf, iar aceştia îşi mai zic şi creştini.
În multe case am văzut, când am fost cu botezul, camere întregi pline cu fel de fel de imagini din reviste pornografice aşezate cu mare grijă. Iată, şi-au făcut casa un templu idolesc la care se închină. Acesta este un mare rău în lume. Vedem cum omul îşi arată pe faţă pe cine iubeşte mai mult. De aceea şi necuratul vine pe patul de moarte şi-i arată desfrânatului icoana pe care a ţinut-o în casă tot timpul, la care a privit cu plăcere şi cu care îl are la mână înaintea Dreptului Judecător.
Păcatul acesta al desfrânării este cu atât mai periculos şi mai greu de lăsat de el, cu cât a trecut mai mult timp şi a devenit o obişnuinţă pentru om, căci i s-a făcut ca o lege a firii lui şi-l sileşte să treacă peste orice punând stăpânire pe toate simţurile lui. A fost de-ajuns până l-a făcut o dată şi apoi nu s-a mai putut desbăra de această patimă urâtă.
Un părinte bisericesc ne spune o întâmplare adevărată, dându-ne ca pildă şi arătându-ne printr-o istorioară cum ajunge păcatul stăpân pe viaţa omului chiar dacă-l primeşte numai o singură dată. Împărăteasa, soţia lui Nin împăratul asirienilor a fost ispitită de duhul mândriei că ar fi o mare fericire pentru ea să poruncească de pe tronul împărătesc şi să conducă şi ea numai o zi împărăţia asirienilor. A rugat pe bărbatul ei să o lase să se bucure şi ea măcar o zi de această mărire lumească.
La început împăratul n-a aprobat dorinţa femeii, spunând că este un lucru necuviincios şi că bucuros îi dă orice altceva, dar nu poate trece stăpânirea împărăţiei în mâinile unei femei. "Bine - răspunse împărăteasa - dar ce mare lucru este o zi?!� Începu apoi să plângă şi să-l roage, încât lacrimile şi rugămintea ei ademenitoare l-au biruit pe împărat şi i-a făcut pofta de a fi stăpână, să facă numai ce vrea dar numai pentru o singură zi.
Îndată ce femeia plină de mândrie a primit pe cap diadema împărătească, a apucat în mână sceptrul şi a şezut pe scaunul împărătesc, a pus mâna pe peceţile împărăţiei şi văzând tot poporul gata de ascultare la poruncile ei, ascultaţi ce a făcut! Cea dintâi poruncă a dat-o ca ostaşii să lege de mâini şi de picioare pe bărbatul ei, pe Nin împăratul pe făcătorul ei de bine, iar apoi să-i taie capul. Lucrul acesta s-a făcut cu adevărat întocmai.
Iată cum pune păcatul stăpânire pe inima omului, pe mintea lui. Vedeţi cum şi-a pierdut împărăţia şi viaţa acest împărat pentru că a ascultat numai o dată de femeia şireată care rămâne stăpână şi împărăteasă toată viaţa. Iată aşa este şi păcatul, îi dai voie să intre odată, numai o zi şi ai terminat cu libertatea, cu puterea ta de voinţă. Ai ajuns rob păcatului. De acum el vorbeşte, el conduce.
De păcat vorbeşti mereu cu plăcere, când te culci gândul tău este până adormi tot la el, când te scoli gândul tău la el fuge. Nu te înduioşează lacrimile orfanilor, nu te opresc plângerile femeii tale pe care o laşi şi te duci în casă străină. O singură zi sau o singură noapte te-ai dus în casa unei femei desfrânate şi acolo ai rămas rob, nu mai vezi, nu mai auzi, nu mai vrei să mai ştii nimic de ai tăi.
Pe soţia ta cu care ai cununia religioasă n-o mai poţi suferi, copilaşii tăi al căror tată eşti îi părăseşti şi nu vrei să ştii de ei, aducându-le lor cele de trebuinţă. Căsuţa care altădată era aşa de frumoasă şi atrăgătoare, de acum îţi este neagră, plină de întuneric şi nu mai poţi intra în ea. Toată bucuria şi dragostea ta le-ai pierdut, le-ai risipit într-o zi, într-o noapte, într-o clipă, ca ticălosul împărat din povestire. Din om liber într-o clipă ai devenit şi tu rob al unei femei desfrânate. Grozave sunt ravagiile acestui păcat, căci împreună cu sufletul distruge şi trupul şi-l face să cadă într-o mare deznădejde.
Acolo unde unul din soţi este căzut în păcatul desfrânării, treburile nu mai merg bine, toate merg de-a-ndoaselea. În casă intră cearta şi bătaia, în curte intră paguba, căci le mor vitele, păsările, n-au nici un spor la bani, se îmbolnăvesc când unul, când altul, îşi fac între ei viaţa amară şi nu ştiu de ce. Pe cel desfrânat îl roade mereu viermele deznădejdii. De aceea toţi care sunt căzuţi în păcatul acesta greu al desfrânării, al risipei şi al rătăcirii sufleteşti şi trupeşti nu vor avea pace şi linişte sufletească la ei nu va înceta bătaia şi supărarea, nu vor înceta necazurile din casa şi viaţa lor până când nu se vor întoarce ca fiul rătăcit înapoi la Tatăl, la Bunul Dumnezeu, la Biserică, la credinţă, la sfinţenie.
De aceea merg mulţi pe la toate bisericile cu pomelnice ca să se roage preoţii şi să se îndrepte lucrurile în casa lor, dar de păcatul acesta nu vor să se lase. Iată de ce Dumnezeu nu vrea să-i asculte şi rugăciunile nu le sunt primite şi tot mai rău le va merge. Să ia aminte toţi că nu e de glumă cu păcatul acesta.
După ce fiul cel pierdut şi-a cheltuit toţi bănişorii pe care-i avea de la tatăl său, după ce au trecut ani de zile şi i s-au rupt hăinuţele şi încălţămintea din picioare, iată că în acea ţară mai veni şi o foamete mare. Fiind constrâns din toate părţile, a fost nevoit să intre slugă la un om bogat, iar acela l-a trimis să-i pască porcii. Aşa se întâmplă cu atâţia fii pierduţi ai vremii noastre. Până nu ajung ei în starea aceasta de plâns, cu sufletul şi cu trupul zdrenţuite de păcate, ca o cârpă cu care ştergi pe jos, până nu cugetă serios la viaţa lor şi nu-şi vin în fire să se trezească la adevăr, nu se întorc.
Dar când se vede încolţit fiul rătăcit din toate părţile, când se vede sărac şi bolnav, părăsit de cei dragi şi se mai vede şi plin de păcate, înstrăinat de tot binele, de casă şi de ai săi, atunci îi apar în faţa ochilor trei tablouri. Acestea sunt: trecutul, prezentul şi viitorul său. Atunci începe să se întrebe el: "Ce eram eu acum câţiva ani?� Îşi aduce aminte de libertatea lui, de fericirea pe care o simţea lângă părinţi, de dragostea lor, cum şedea cu ei la masă, cât era de preţuit şi onorat de toţi.
După ce arată ochilor minţii lui tabloul amintirilor trecutului, starea lui aşa de fericită, priveşte apoi imediat şi se uită pe lângă el şi se vede în tabloul prezentului cât a ajuns de nenorocit; vede zdrenţele care-i curg, foamea care-l chinuie, durerile din şolduri şi din oase şi mai ales nenorocita stare în care se află să fie şi păzitor de porci.
Când priveşte mai departe, fiul rătăcit vede celălalt tablou, al viitorului, vede că dacă continuă aşa se apropie moartea şi parcă simte durerile sfâşietoare ale agoniei, arsurile grozave ale foamei, iar din mijlocul acestor gânduri care-l frământă mereu îi vin grozave mustrări de conştiinţă. Un strigăt din adâncul inimii îl îndeamnă să scape de această tristă soartă şi atunci zice: "Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: Tată scump, greşit-am la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă chemi tu fiul tău, dar primeşte-mă şi pe mine ca pe unul din slugile tale!�
Iată, plin de încredere, porneşte la tatăl. Omul păcătos şi rătăcit se întoarce la Dumnezeu şi la Sfânta lui Biserică. Plin apoi de smerenie şi cu lacrimi în ochi, îşi mărturiseşte păcatele cu pocăinţă înaintea duhovnicului. Hotărârea temeinică de a nu mai sta nici o clipă în păcat, spovedania sinceră, canonul după spovedanie, faptele cele bune, mergerea la sfânta biserică, mai ales duminicile, şi hrănirea sufletului cu sfintele învăţături, cântări şi rugăciuni din biserică, toate acestea precum şi altele îl fac pe om, pe fiul rătăcit să ajungă la Tată.
Păcatele trebuie plânse aici, căci dacă nu le plângem aici şi nu ne spălăm acum sufletul cu lacrimile pocăinţei, vom plânge în iad fără nici un folos. Trupul acesta este un mare vrăjmaş şi trădător al sufletului. Toţi creştinii adevăraţi s-au purtat cu asprime faţă de el, fiindcă poftele lui sunt împotriva mântuirii sufletului.
Pilda Sfintei Evanghelii de astăzi se potriveşte tuturor muritorilor de pe pământ; căci cu toţii am rătăcit calea vieţii celei curate şi neprihănite şi am preferat o viaţă de risipă, neregulată, plină de păcate şi slăbiciuni omeneşti. Bunul Dumnezeu nu ne pedepseşte că am rătăcit calea şi am făcut păcate, deoarece El ştie firea omenească cât este de înclinată spre rău şi supusă păcatului, dar ne va osândi pentru că nu vrem să ne întoarcem din calea rătăcirii la El, cum s-a întors fiul rătăcit.
Omul simte plăcerea să facă păcate, iubeşte patimile cele urâte, nu vrea să renunţe niciodată la ele. Nu vrea să iasă din această stare de întuneric, iar dacă trece timp prea mult ajunge să cadă în păcatul deznădejdii, căci întristează pe Duhul Sfânt prea mult şi se depărtează de la el, ajungând să cadă în păcatul lui Iuda, care s-a spânzurat. O mulţime de oameni îşi iau viaţa prin spânzurare. Când auzi că s-au spânzurat oameni mari, intelectuali, directori, doctori, profesori, te întrebi: "Oare ce le lipsea oamenilor acestora de s-au spânzurat?"
Aceştia să ştiţi că s-au depărtat încetul cu încetul de credinţă, de Biserică şi de Dumnezeu şi aşa s-a lipit apoi diavolul de trupul şi de sufletul lor. Le-a dat deznădejdea şi i-a învăţat să-şi pună ştreangul de gât. Acolo duc nepăsarea de credinţă, păcatele îngrămădite şi lipsa de sfinţenie a Bisericii. De aceea se lipesc toate farmecele, toate vrăjile şi duhurile necurate de cei care nu vin la biserică cu anii, de cei care nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc.
Să se ştie clar că cei care nu vin la biserică, cei care nu se spovedesc, cei care nu se lasă de beţie, de păcatul desfrânării şi trăiesc necununaţi, cei care nu se lasă de înjurat, de drăcuit şi de fumat, cei care nu se lasă de vrăji, descântece şi spiritism, de pârâciuni şi duşmănii şi toate lucrurile diavolului, cei care nu se lasă de toate acestea nu s-au întors încă la Tatăl. Aceia nu s-au trezit la viaţă, nu au înviat din moartea păcatelor, ei stau tot în mormânt şi tot departe, ca fiul rătăcit în ţara uitării, păscând porcii pe care diavolul i-a dat în primire, păcatele.
Fericiţi sunt toţi cei ce au parte de întâia înviere, se zice la Apocalipsă. Întâia înviere, fraţi creştini, este să înviem din moartea păcatelor la o viaţă nouă trăită cu Hristos, în Biserica Lui cea sfântă, într-o continuă sfinţenie şi dragoste de cele cereşti. Cine nu înviază aşa nu va învia la ziua judecăţii, pentru fericire, ci pentru osândire veşnică. De aceea luaţi aminte ca aceste cuvinte să nu treacă pe la ureche şi să vă fie atunci de mărturie, ci de mântuire.
Ne spune mai departe Domnul Hristos, în pilda pe care am ascultat-o astăzi, că, după ce fiul rătăcit s-a întors acasă, tatăl a poruncit slugilor sale să aducă haina cea dintâi, să-i pună inel în mână, încălţăminte în picioarele lui şi să fie jertfit viţelul cel mai gras. Cu toţii să mănânce şi să se veselească, pentru că fiul acesta era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat. Mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se întoarce la Dumnezeu cu toată inima.
Se bucură îngerii şi sfinţii împreună cu Tatăl Ceresc, se bucură pentru că a întors spatele diavolului şi s-a lepădat de păcate. Se bucură că a ruşinat pe stana, l-a biruit întorcându-se la dreapta credinţă. Să nu ne batem cu pumnul în piept şi să zicem că suntem credincioşi, dacă se mai află la noi acele păcate care le-am amintit mai sus. Să vedem acum mai amănunţit explicaţia acestei pilde.
Tatăl care ne aşteaptă este Dumnezeu, Bunul şi Atotputernicul, Cel care ne-a creat, Ziditorul; fiul cel pierdut suntem noi toţi, căci toţi am rătăcit şi ne-am depărtat de El. Averea, bogăţia pe care a primit-o fiul rătăcit de la tatăl sunt anii şi zilele pe care le risipim fără folos sau în scopuri rele, mai sunt sănătatea, frumuseţea, înţelepciunea şi puterea.
Roşcovele pe care le mâncau porcii sunt nişte fructe care întâi au un gust dulce şi puţin aromat, iar mai apoi lasă un gust amar, dispărând toată aroma. Aşa şi păcatul, mai ales desfrânarea, nu satură, mai mult umple viaţa de amărăciuni, fie a bărbatului, fie a femeii. Câţi nu sunt la puşcărie pentru o clipă de plăcere, câţi nu sunt în spitale, câte fete nu şi-au pierdut mintea, nu şi-au pierdut cinstea, fecioria, pentru o clipă de plăcere?! Câte nu şi-au distrus complet sănătatea cu avorturile?! Şi pentru ce toate acestea?! Pentru câteva secunde de plăcere. Iată că păcatul nu satură, ci, din contră, lasă un gol mai mare; aşa este păcatul acesta al desfrânării.
Viţelul cel gras şi înjunghiat este Domnul Hristos, care s-a răstignit, s-a jertfit pentru noi şi se jertfeşte mereu la Sfânta Liturghie. Haina cea dintâi care se dă celui întors la Tatăl este reînnoirea Sfântului Botez prin taina Sfintei Spovedanii curate. Cine se spovedeşte bine spunând toate păcatele cu căinţă şi cu lacrimi, cu părere de rău, acela îşi reînnoieşte botezul, se face ca un copil mic botezat atunci. Inelul pe care-l primeşte în mâna lui înseamnă aureola nemuririi şi legătura cu Mirele Ceresc. Încălţămintea din picioare închipuie umblarea pe Calea Domnului şi dreptul de a propovădui ce a făcut Dumnezeu pentru el.
Feciorul cel mai mare care era la câmp închipuie sfinţii care s-au ostenit şi prin multe chinuri au ajuns la sfinţenie şi la bucuria cerească. Omul bogat la care a fost slugă fiul cel pierdut este diavolul. Domnul Hristos îl numeşte bogat pentru că într-adevăr el are cele mai multe suflete şi în iad şi aici pe pământ. Am auzit pe unii, sărmanii de ei, care zic că mai bine se duc în iad, că acolo sunt mai mulţi şi acolo în iad sunt şi cei mai deştepţi şi mai învăţaţi, de ce să se ducă în rai cu proştii! Sărmanii de ei, ce-i învaţă diavolul!
Dacă ar putea suferi aici pe pământ să le pună demonii numai mâinile la frigare, atunci să vedem! Turma de porci e turma păcatelor la care se angajează omul să slujească pe pământ. Ţara îndepărtată unde a fugit fiul rătăcit înseamnă timpul cât a stat omul în păcate până la întoarcerea lui la spovedanie, la pocăinţă, căci unii au stat 20�30 de ani până s-au spovedit. Alţii au stat 50�70 de ani, alţii stau robi până la sfârşit şi slujesc toată viaţa îngrijind bine porcii stăpânului lor, diavolul.
Pe patul morţii, când li se deschid ochii sufletului şi văd cui i-au slujit, atunci trimit şi ei repede după preot să-i spovedească şi să-i împărtăşească. Sunt şi acum mulţi părinţi şi propovăduitori ai satanei, care atunci când văd pe cineva, un copil, o fată, un băiat care apucă calea aceasta mai curată şi Sfântă a Bisericii se împotrivesc şi le spun: "De ce acum, la bătrâneţe, să te pocăieşti?� Iată ce învaţă demonul să zică. Dar să se ştie că, la toţi acei care amână pocăinţa, pot să vină şi o sută de preoţi să-i spovedească şi să-i împărtăşească pe patul de moarte, nimeni nu le garantează mântuirea, salvarea sufletului, dacă toată viaţa n-au vrut să ştie de Dumnezeu.
Haideţi astăzi, fraţi creştini, să ne sculăm din păcate şi să zicem cu toată inima: "De astăzi mă întorc la Tatăl Ceresc şi vreau să las porcii păcatelor, să nu mai slujesc diavolului, făcând poftele lui. Vreau de azi înainte să nu mai lipsesc de la casa lui Dumnezeu; vreau şi eu să spun: "Tată scump, greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă chemi fiul Tău, primeşte-mă ca pe una din slugile Tale!�
Să ne întoarcem cu toată inima astăzi, să nu mai zăbovim nici o clipă, căci mâine poate fi prea târziu; să ne grăbim astăzi până nu se închid uşile milostivirii lui Dumnezeu şi până nu suntem duşi de alţii la judecata veşnică astăzi, până când nu vine biciul mâniei lui Dumnezeu, până nu vine focul urgiei Lui, astăzi, cât mai avem ziuă şi mai străluceşte soarele milostivirii Sale peste cei bui şi peste cei răi, până nu vine judecata cea din urmă, până nu ni se închid ochii şi nu se mai poate face nimic.
Să strigăm din adâncul sufletului cu căinţă şi cu lacrimi:
Evanghelia despre fiul rătăcit ne îndreaptă privirile spre marea îndurare a lui Dumnezeu, de la care nădăjduim mântuirea sufletului. Noi toţi suntem păcătoşi, nu este zi, nu este ceas în care să nu supărăm pe Dumnezeu. Dacă ar fi după faptele noastre, am merita să nu mai vedem lumina soarelui, ci îndată să se deschidă pământul şi să ne înghită de vii, prăbuşindu-ne în întunericul cel veşnic al iadului.
Această minunată pildă a fiului cel rătăcit, risipitor sau desfrânat cum i se mai zice, este icoana în care fiecare dintre noi se recunoaşte cu uşurinţă fără să mai fie nevoie de explicaţie, ci numai ascultând-o putem zice: "Acest fiu risipitor sunt eu, în cutare vreme din viaţa mea din trecut sau în traiul meu de astăzi, aşa am fost sau aşa sunt. Acest părinte bun, acest Tată Ceresc şi eu l-am părăsit în multe rânduri din viaţa mea; am părăsit şi eu casa părintească care este biserica Lui; L-am lăsat plângând în pragul uşii uitându-se după mine cum mă depărtez de El şi de casa Lui şi iată mă cheamă la Sine. M-a aşteptat atâta timp şi n-am voit să mă întorc�.
E vrednic de plâns omul acela care astăzi ascultând cuvintele Evangheliei încă nu simte un sentiment bun şi nici o lacrimă nu-i pică din ochi, acum când aude scrisoarea de dragoste a Tatălui. Un astfel de împietrit la inimă şi la suflet s-ar putea să rămână pe veci în haznaua pierii veşnice. De aceea să deschidem ochii sufletului ca să nu pierdem prilejul cel mai scump pentru mântuirea noastră, să auzim glasul Evangheliei de astăzi care este glasul Tatălui Ceresc şi care voieşte să cheme acasă pe toţi fiii rătăciţi, răzvrătiţi, bolnavi şi zdrenţuiţi din ţara depărtării, din pământul pierzării, spre mila şi dragostea Lui, spre casa Lui, spre ţara Lui cea plină de bunătăţi.
Un om � zice Sfânta Evanghelie � avea doi feciori. Acest om este Bunul Dumnezeu, iar cei doi fii sunt drepţii şi păcătoşii. Fiul cel mai mic n-a vrut să se mai supună tatălui, ci a început să asculte sfaturile cele vătămătoare ale oamenilor răi. Într-o bună zi a rupt toate legăturile de respect şi recunoştinţă şi i-a zis: "Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie�.
Ispititorul, diavolul îi suflase la urechi că e timpul să-şi fie singur dumnezeu, să fie liber, să facă ce vrea, să nu mai asculte de nimeni şi să-şi întemeieze viaţa numai după cum îi dictează inima lui. Vedem de altfel că majoritatea tinerilor noştri găsesc că e bine să facă şi ei tot aşa. Tatăl, spune Sfânta Carte, le-a împărţit avuţia.
Tânărul nostru mândru şi îngâmfat şi-a luat averea din mâna tatălui şi a plecat cu ea într-o ţară îndepărtată, probabil într-un oraş mare, unde putea găsi toate desfătările şi plăcerile trupeşti. Nu se duse într-o ţară mai apropiată, ci departe în ţara uitării de tată. Acolo trăieşte risipitorul nostru în lux şi desfătări, are bani de ajuns, înmulţeşte sărbătorile, bancheturile şi chefurile, precum şi jocuri diferite unde pierde zile şi nopţi şi unde risipeşte mereu din bănuţii dăruiţi de bunul lui tată. Cumpără haine de moda cea nouă ca să semene cu fiii oamenilor mai de seamă din ţara aceea, unde intră în anturajul lor. Se face şi el momeala cea mai ademenitoare a femeilor uşoare şi stricate.
Şi aşa încetul cu încetul tânărul nostru duce o viaţă de risipă, de plăceri şi desfrâu. Toate acestea cereau bani şi timp, căci grozav este păcatul desfrânării. Acest păcat înfricoşat stăpâneşte majoritatea lumii de astăzi căci mai peste tot este prezent duhul cel întunecat al desfrânării. În secolul nostru desfrânarea loveşte cu o putere îngrozitoare, sparge vasele cele mai cinstite, înşeală minţile cele mai lăudate. Aşa îşi bate diavolul joc de trupurile cele mai tinere, pătează obrajii cei mai curaţi, amăgeşte pe mamele cele mai tinere, iar uneori umple de necinste şi pe cele mai în vârstă.
Duhul acesta diabolic nu are milă de pruncii cei nevinovaţi, căci face pe părinţii lor de se despart unul de altul. El împietreşte inimile maicilor, făcându-le ucigaşe de copii, duhul desfrânării face neruşinaţi pe tineri şi tinere ca să se poată purta necuviincios.
Acest lucru se observă nu numai la băieţi, dar chiar şi la fete, unii venind fără de ruşine şi în sfânta biserică. În felul acesta se poartă şi în faţa fraţilor lor şi a tatălui lor, din care cauză au umplut de necinste şi de mirare o lume întreagă. De aceea au ajuns mai rău ca animalele care nu au raţiune şi cad în desfrânare rudenii apropiate şi chiar părinţii cu copiii lor. Nu de mult mi-a venit o veste plină de mirare, jale şi vrednică de plâns: trei fete mari, surori toate, au căzut în păcatul desfrânării cu însuşi tatăl lor. După ce l-au denunţat şi s-au făcut cu toţii de râsul lumii şi al diavolului, au apucat fiecare pe drumul pedepsei vremelnice, iar dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu va fi vai de sufletul lor în veci.
Iată, vedem că se întâmplă astăzi ca şi în anticele Sodoma şi Gomora de care ne vorbeşte Sfânta Scriptură care au fost arse cu foc şi cu pucioasă din pricina păcatului acestuia scârbos. Aşa s-a întâmplat şi în acest cămin blestemat, şi desigur sunt multe cazuri, unde a pătruns acest păcat sub diferite feluri ca: sodomia, onania şi alte urgii.
Duhul acesta necurat al desfrânării face pe tineri neruşinaţi, nu mai au ruşine nici de părinţi, nici de fraţi sau de rudenii. Păcatul acesta de moarte a înşelat şi pe unele văduve chiar bătrâne care închiriază casa tinerilor desfrânaţi. Multe din aceste văduve au căzut chiar ele la adânci bătrâneţi în păcatul acesta urât şi le-a apucat moartea fără pocăinţă. Vai de sufletul lor, căci au mâncat pâinea cea mai murdară făcându-se părtaşe la păcatele acestea mari, pe care le-au făcut acei tineri în casele lor, adică desfrânarea şi uciderea pruncilor.
Sfinţii îngeri sunt îngroziţi de aceste nelegiuiri care le văd pe pământ la noi, deoarece o mare parte din lume a întrecut pe cei din Sodoma şi Gomora alăturându-se dobitoacelor şi asemănându-se lor. Probabil că satana ştie că mai are puţine zile, se sileşte cu toată puterea să înşele lumea cu tot felul de păcate trupeşti. Numai aşa se explică de ce este aşa de răspândit acest păcat, că aproape nu este tânăr care să nu păcătuiască mai înainte de căsătoria cu cununie religioasă.
Aproape că nu întâlneşti femeie care să nu-şi fi omorât primul rod al pântecelui ei şi aceasta de bună voie. Aproape că nu întâlneşti soţ care să-şi păstreze patul neîntinat şi care să nu fie ameninţat cu dezbinarea şi divorţul din cauza acestui păcat. Desfrânarea a devenit o plagă socială pentru întreaga omenire, un fel de cancer şi se pare că nu mai are nici un fel de leac, decât focul mâniei dumnezeieşti. Sfinţii părinţi numesc acest păcat turbare.
Pravila veche bisericească spune când e vorba de acest păcat că: "S-a turbat cineva asupra cuiva�. Aşa se explică faptul că majoritatea lumii s-a îmbolnăvit la cap. Duhul desfrânării răcneşte ca un leu turbat şi umblă peste tot ca să înşele pe mulţi. Îl întâlneşti pretutindeni, pe toate drumurile se plimbă vesel, zâmbeşte la toate răspântiile, se odihneşte şi se răsfaţă cel mai mult la petreceri, înşeală ochii tinerilor şi stă neizgonit chiar în casele căsătoriţilor.
Nu este departe nici de casele văduvelor, râde pe străzi, se răsfaţă în târguri, făgăduieşte lucruri mari, îl cheamă pe om la beţie, la glume urâte, la mâncăruri şi la întâlniri păcătoase. Duhul desfrânării bate la poarta fiecărui muritor, deschide uşa multor case şi fereastra multor inimi. Înmoaie cugetele celor mai tari şi vorbeşte tuturor la ureche, spunându-le că e ceva firesc şi că acesta nu este un păcat sau că este un păcat prea mic; aşa înşeală pe mulţi şoptindu-le la ureche şi chiar prin gura unor medici care afirmă că fără acest păcat nu pot trăi, se îmbolnăvesc, înnebunesc. Minciuni!
Dar unde nu umblă el să caute suflete omeneşti, în care sat nu-l întâlneşti şi în ce oraş nu domneşte el fără nici o jenă? Umblă peste tot şi intră nepoftit, dacă omul nu are uşile şi ferestrele zăvorâte şi încuiate cu cheile credinţei şi ale sfinţeniei din Biserică. Când intră păcatul desfrânării în mintea tinerilor şi chiar a copiilor, nimeni nu se mai înţelege cu ei. Aşa mi se plângea o mamă care avea un băieţel de 13 ani, că acesta îi spuse într-o zi maică-si că, dacă nu-l lasă să aducă acasă pe fetiţa de 12 ani cu care vorbea de multă vreme şi să trăiască împreună amândoi, se spânzură. Iată duhul necurat, iată isprăvile petrecerilor.
Mulţi copii, în special fete care au crescut de mici în familii despărţite, ajung la 14-15 ani şi nu mai ascultă de mamă, o părăsesc şi se ataşează tatălui care le dă voie să-şi facă toate plăcerile vinovate; până la urmă totul se sfârşeşte cu cele mai grele urmări, căci ajung ca cele trei fete care trăiau cu tatăl lor de care aţi auzit mai sus şi vor avea o viaţă foarte dezastruoasă. Vai de sufletul lor şi al acestor părinţi. Iată fiii pierduţi, iată copiii rătăciţi pe căile îndepărtate de Tatăl ceresc. Aveţi de plâns părinţi care aveţi astăzi copii!
Sfinţii părinţi ne sfătuiesc să fugim de acest păcat şi să ne îndepărtăm de lucrurile sau cauzele ce duc la acest păcat. Tot ceea ce ne întinează cele cinci simţuri ale noastre să lepădăm de la noi. Fericit este cel ce nu păcătuieşte cu privirea, căci acest păcat intră mai întâi prin ochi şi urechi, născându-se aproape nevăzut.
Începe a lucra apoi gândul şi imaginaţia, mintea şi voinţa.
O copilă, cuminte şi cu părinţi credincioşi care au crescut-o în frica lui Dumnezeu, a venit la mine într-un hohot de plâns cu şiroaie de lacrimi ca să mă întrebe ce să facă şi cum să scape de urmărirea unor imagini blestemate pe care le văzuse. Biata copilă a fost prinsă într-un moment de slăbiciune şi, din curiozitate, s-a dus şi ea cu una din colegele ei şi a privit o revistă pornografică venită de la cei care-şi zic oameni liberi. Cele ce a văzut ea în acea revistă au trezit simţurile ei, i-au iritat nervii şi i s-a născut imediat în minte păcatul desfrânării.
Prin vederea acelor imagini a intrat duhul necurat şi a pus stăpânire pe mintea ei, nemaieşindu-i din cap acele imagini stricătoare de suflet. Întotdeauna le vedea în faţa ochilor. Îi tulbura şi-i spurca mintea. Iată cât de repede intră păcatul şi ce uşor poate fi aruncat omul în prăpastia desfrânării. Când vă spunem că revistele acestea strică sufletul şi viaţa copiilor, la mulţi vi se par glume. Când vă spunem să nu daţi voie copiilor să privească orice la televizor, că le stricaţi sufletul şi-i pierdeţi, nu luaţi aminte. Este un aşa de mare rău, că nu putem vorbi îndeajuns.
Un mare pictor italian a pictat un tablou cu ieşirea sufletului unui om păcătos. Ce vedem în acest tablou? O ceată de diavoli din care unul îi arată muribundului un tablou cu o femeie goală pe care acesta îl avea în casă căci sunt unii oameni care au în casele lor diferite nuduri cu rame foarte scumpe, iar Chipul Domnului Hristos şi al Maicii Sale, ori nu-l au deloc, ori abia se vede mic în câte o iconiţă aruncată în colţul casei plină de praf, iar aceştia îşi mai zic şi creştini.
În multe case am văzut, când am fost cu botezul, camere întregi pline cu fel de fel de imagini din reviste pornografice aşezate cu mare grijă. Iată, şi-au făcut casa un templu idolesc la care se închină. Acesta este un mare rău în lume. Vedem cum omul îşi arată pe faţă pe cine iubeşte mai mult. De aceea şi necuratul vine pe patul de moarte şi-i arată desfrânatului icoana pe care a ţinut-o în casă tot timpul, la care a privit cu plăcere şi cu care îl are la mână înaintea Dreptului Judecător.
Păcatul acesta al desfrânării este cu atât mai periculos şi mai greu de lăsat de el, cu cât a trecut mai mult timp şi a devenit o obişnuinţă pentru om, căci i s-a făcut ca o lege a firii lui şi-l sileşte să treacă peste orice punând stăpânire pe toate simţurile lui. A fost de-ajuns până l-a făcut o dată şi apoi nu s-a mai putut desbăra de această patimă urâtă.
Un părinte bisericesc ne spune o întâmplare adevărată, dându-ne ca pildă şi arătându-ne printr-o istorioară cum ajunge păcatul stăpân pe viaţa omului chiar dacă-l primeşte numai o singură dată. Împărăteasa, soţia lui Nin împăratul asirienilor a fost ispitită de duhul mândriei că ar fi o mare fericire pentru ea să poruncească de pe tronul împărătesc şi să conducă şi ea numai o zi împărăţia asirienilor. A rugat pe bărbatul ei să o lase să se bucure şi ea măcar o zi de această mărire lumească.
La început împăratul n-a aprobat dorinţa femeii, spunând că este un lucru necuviincios şi că bucuros îi dă orice altceva, dar nu poate trece stăpânirea împărăţiei în mâinile unei femei. "Bine - răspunse împărăteasa - dar ce mare lucru este o zi?!� Începu apoi să plângă şi să-l roage, încât lacrimile şi rugămintea ei ademenitoare l-au biruit pe împărat şi i-a făcut pofta de a fi stăpână, să facă numai ce vrea dar numai pentru o singură zi.
Îndată ce femeia plină de mândrie a primit pe cap diadema împărătească, a apucat în mână sceptrul şi a şezut pe scaunul împărătesc, a pus mâna pe peceţile împărăţiei şi văzând tot poporul gata de ascultare la poruncile ei, ascultaţi ce a făcut! Cea dintâi poruncă a dat-o ca ostaşii să lege de mâini şi de picioare pe bărbatul ei, pe Nin împăratul pe făcătorul ei de bine, iar apoi să-i taie capul. Lucrul acesta s-a făcut cu adevărat întocmai.
Iată cum pune păcatul stăpânire pe inima omului, pe mintea lui. Vedeţi cum şi-a pierdut împărăţia şi viaţa acest împărat pentru că a ascultat numai o dată de femeia şireată care rămâne stăpână şi împărăteasă toată viaţa. Iată aşa este şi păcatul, îi dai voie să intre odată, numai o zi şi ai terminat cu libertatea, cu puterea ta de voinţă. Ai ajuns rob păcatului. De acum el vorbeşte, el conduce.
De păcat vorbeşti mereu cu plăcere, când te culci gândul tău este până adormi tot la el, când te scoli gândul tău la el fuge. Nu te înduioşează lacrimile orfanilor, nu te opresc plângerile femeii tale pe care o laşi şi te duci în casă străină. O singură zi sau o singură noapte te-ai dus în casa unei femei desfrânate şi acolo ai rămas rob, nu mai vezi, nu mai auzi, nu mai vrei să mai ştii nimic de ai tăi.
Pe soţia ta cu care ai cununia religioasă n-o mai poţi suferi, copilaşii tăi al căror tată eşti îi părăseşti şi nu vrei să ştii de ei, aducându-le lor cele de trebuinţă. Căsuţa care altădată era aşa de frumoasă şi atrăgătoare, de acum îţi este neagră, plină de întuneric şi nu mai poţi intra în ea. Toată bucuria şi dragostea ta le-ai pierdut, le-ai risipit într-o zi, într-o noapte, într-o clipă, ca ticălosul împărat din povestire. Din om liber într-o clipă ai devenit şi tu rob al unei femei desfrânate. Grozave sunt ravagiile acestui păcat, căci împreună cu sufletul distruge şi trupul şi-l face să cadă într-o mare deznădejde.
Acolo unde unul din soţi este căzut în păcatul desfrânării, treburile nu mai merg bine, toate merg de-a-ndoaselea. În casă intră cearta şi bătaia, în curte intră paguba, căci le mor vitele, păsările, n-au nici un spor la bani, se îmbolnăvesc când unul, când altul, îşi fac între ei viaţa amară şi nu ştiu de ce. Pe cel desfrânat îl roade mereu viermele deznădejdii. De aceea toţi care sunt căzuţi în păcatul acesta greu al desfrânării, al risipei şi al rătăcirii sufleteşti şi trupeşti nu vor avea pace şi linişte sufletească la ei nu va înceta bătaia şi supărarea, nu vor înceta necazurile din casa şi viaţa lor până când nu se vor întoarce ca fiul rătăcit înapoi la Tatăl, la Bunul Dumnezeu, la Biserică, la credinţă, la sfinţenie.
De aceea merg mulţi pe la toate bisericile cu pomelnice ca să se roage preoţii şi să se îndrepte lucrurile în casa lor, dar de păcatul acesta nu vor să se lase. Iată de ce Dumnezeu nu vrea să-i asculte şi rugăciunile nu le sunt primite şi tot mai rău le va merge. Să ia aminte toţi că nu e de glumă cu păcatul acesta.
După ce fiul cel pierdut şi-a cheltuit toţi bănişorii pe care-i avea de la tatăl său, după ce au trecut ani de zile şi i s-au rupt hăinuţele şi încălţămintea din picioare, iată că în acea ţară mai veni şi o foamete mare. Fiind constrâns din toate părţile, a fost nevoit să intre slugă la un om bogat, iar acela l-a trimis să-i pască porcii. Aşa se întâmplă cu atâţia fii pierduţi ai vremii noastre. Până nu ajung ei în starea aceasta de plâns, cu sufletul şi cu trupul zdrenţuite de păcate, ca o cârpă cu care ştergi pe jos, până nu cugetă serios la viaţa lor şi nu-şi vin în fire să se trezească la adevăr, nu se întorc.
Dar când se vede încolţit fiul rătăcit din toate părţile, când se vede sărac şi bolnav, părăsit de cei dragi şi se mai vede şi plin de păcate, înstrăinat de tot binele, de casă şi de ai săi, atunci îi apar în faţa ochilor trei tablouri. Acestea sunt: trecutul, prezentul şi viitorul său. Atunci începe să se întrebe el: "Ce eram eu acum câţiva ani?� Îşi aduce aminte de libertatea lui, de fericirea pe care o simţea lângă părinţi, de dragostea lor, cum şedea cu ei la masă, cât era de preţuit şi onorat de toţi.
După ce arată ochilor minţii lui tabloul amintirilor trecutului, starea lui aşa de fericită, priveşte apoi imediat şi se uită pe lângă el şi se vede în tabloul prezentului cât a ajuns de nenorocit; vede zdrenţele care-i curg, foamea care-l chinuie, durerile din şolduri şi din oase şi mai ales nenorocita stare în care se află să fie şi păzitor de porci.
Când priveşte mai departe, fiul rătăcit vede celălalt tablou, al viitorului, vede că dacă continuă aşa se apropie moartea şi parcă simte durerile sfâşietoare ale agoniei, arsurile grozave ale foamei, iar din mijlocul acestor gânduri care-l frământă mereu îi vin grozave mustrări de conştiinţă. Un strigăt din adâncul inimii îl îndeamnă să scape de această tristă soartă şi atunci zice: "Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: Tată scump, greşit-am la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă chemi tu fiul tău, dar primeşte-mă şi pe mine ca pe unul din slugile tale!�
Iată, plin de încredere, porneşte la tatăl. Omul păcătos şi rătăcit se întoarce la Dumnezeu şi la Sfânta lui Biserică. Plin apoi de smerenie şi cu lacrimi în ochi, îşi mărturiseşte păcatele cu pocăinţă înaintea duhovnicului. Hotărârea temeinică de a nu mai sta nici o clipă în păcat, spovedania sinceră, canonul după spovedanie, faptele cele bune, mergerea la sfânta biserică, mai ales duminicile, şi hrănirea sufletului cu sfintele învăţături, cântări şi rugăciuni din biserică, toate acestea precum şi altele îl fac pe om, pe fiul rătăcit să ajungă la Tată.
Păcatele trebuie plânse aici, căci dacă nu le plângem aici şi nu ne spălăm acum sufletul cu lacrimile pocăinţei, vom plânge în iad fără nici un folos. Trupul acesta este un mare vrăjmaş şi trădător al sufletului. Toţi creştinii adevăraţi s-au purtat cu asprime faţă de el, fiindcă poftele lui sunt împotriva mântuirii sufletului.
Pilda Sfintei Evanghelii de astăzi se potriveşte tuturor muritorilor de pe pământ; căci cu toţii am rătăcit calea vieţii celei curate şi neprihănite şi am preferat o viaţă de risipă, neregulată, plină de păcate şi slăbiciuni omeneşti. Bunul Dumnezeu nu ne pedepseşte că am rătăcit calea şi am făcut păcate, deoarece El ştie firea omenească cât este de înclinată spre rău şi supusă păcatului, dar ne va osândi pentru că nu vrem să ne întoarcem din calea rătăcirii la El, cum s-a întors fiul rătăcit.
Omul simte plăcerea să facă păcate, iubeşte patimile cele urâte, nu vrea să renunţe niciodată la ele. Nu vrea să iasă din această stare de întuneric, iar dacă trece timp prea mult ajunge să cadă în păcatul deznădejdii, căci întristează pe Duhul Sfânt prea mult şi se depărtează de la el, ajungând să cadă în păcatul lui Iuda, care s-a spânzurat. O mulţime de oameni îşi iau viaţa prin spânzurare. Când auzi că s-au spânzurat oameni mari, intelectuali, directori, doctori, profesori, te întrebi: "Oare ce le lipsea oamenilor acestora de s-au spânzurat?"
Aceştia să ştiţi că s-au depărtat încetul cu încetul de credinţă, de Biserică şi de Dumnezeu şi aşa s-a lipit apoi diavolul de trupul şi de sufletul lor. Le-a dat deznădejdea şi i-a învăţat să-şi pună ştreangul de gât. Acolo duc nepăsarea de credinţă, păcatele îngrămădite şi lipsa de sfinţenie a Bisericii. De aceea se lipesc toate farmecele, toate vrăjile şi duhurile necurate de cei care nu vin la biserică cu anii, de cei care nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc.
Să se ştie clar că cei care nu vin la biserică, cei care nu se spovedesc, cei care nu se lasă de beţie, de păcatul desfrânării şi trăiesc necununaţi, cei care nu se lasă de înjurat, de drăcuit şi de fumat, cei care nu se lasă de vrăji, descântece şi spiritism, de pârâciuni şi duşmănii şi toate lucrurile diavolului, cei care nu se lasă de toate acestea nu s-au întors încă la Tatăl. Aceia nu s-au trezit la viaţă, nu au înviat din moartea păcatelor, ei stau tot în mormânt şi tot departe, ca fiul rătăcit în ţara uitării, păscând porcii pe care diavolul i-a dat în primire, păcatele.
Fericiţi sunt toţi cei ce au parte de întâia înviere, se zice la Apocalipsă. Întâia înviere, fraţi creştini, este să înviem din moartea păcatelor la o viaţă nouă trăită cu Hristos, în Biserica Lui cea sfântă, într-o continuă sfinţenie şi dragoste de cele cereşti. Cine nu înviază aşa nu va învia la ziua judecăţii, pentru fericire, ci pentru osândire veşnică. De aceea luaţi aminte ca aceste cuvinte să nu treacă pe la ureche şi să vă fie atunci de mărturie, ci de mântuire.
Ne spune mai departe Domnul Hristos, în pilda pe care am ascultat-o astăzi, că, după ce fiul rătăcit s-a întors acasă, tatăl a poruncit slugilor sale să aducă haina cea dintâi, să-i pună inel în mână, încălţăminte în picioarele lui şi să fie jertfit viţelul cel mai gras. Cu toţii să mănânce şi să se veselească, pentru că fiul acesta era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat. Mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se întoarce la Dumnezeu cu toată inima.
Se bucură îngerii şi sfinţii împreună cu Tatăl Ceresc, se bucură pentru că a întors spatele diavolului şi s-a lepădat de păcate. Se bucură că a ruşinat pe stana, l-a biruit întorcându-se la dreapta credinţă. Să nu ne batem cu pumnul în piept şi să zicem că suntem credincioşi, dacă se mai află la noi acele păcate care le-am amintit mai sus. Să vedem acum mai amănunţit explicaţia acestei pilde.
Tatăl care ne aşteaptă este Dumnezeu, Bunul şi Atotputernicul, Cel care ne-a creat, Ziditorul; fiul cel pierdut suntem noi toţi, căci toţi am rătăcit şi ne-am depărtat de El. Averea, bogăţia pe care a primit-o fiul rătăcit de la tatăl sunt anii şi zilele pe care le risipim fără folos sau în scopuri rele, mai sunt sănătatea, frumuseţea, înţelepciunea şi puterea.
Roşcovele pe care le mâncau porcii sunt nişte fructe care întâi au un gust dulce şi puţin aromat, iar mai apoi lasă un gust amar, dispărând toată aroma. Aşa şi păcatul, mai ales desfrânarea, nu satură, mai mult umple viaţa de amărăciuni, fie a bărbatului, fie a femeii. Câţi nu sunt la puşcărie pentru o clipă de plăcere, câţi nu sunt în spitale, câte fete nu şi-au pierdut mintea, nu şi-au pierdut cinstea, fecioria, pentru o clipă de plăcere?! Câte nu şi-au distrus complet sănătatea cu avorturile?! Şi pentru ce toate acestea?! Pentru câteva secunde de plăcere. Iată că păcatul nu satură, ci, din contră, lasă un gol mai mare; aşa este păcatul acesta al desfrânării.
Viţelul cel gras şi înjunghiat este Domnul Hristos, care s-a răstignit, s-a jertfit pentru noi şi se jertfeşte mereu la Sfânta Liturghie. Haina cea dintâi care se dă celui întors la Tatăl este reînnoirea Sfântului Botez prin taina Sfintei Spovedanii curate. Cine se spovedeşte bine spunând toate păcatele cu căinţă şi cu lacrimi, cu părere de rău, acela îşi reînnoieşte botezul, se face ca un copil mic botezat atunci. Inelul pe care-l primeşte în mâna lui înseamnă aureola nemuririi şi legătura cu Mirele Ceresc. Încălţămintea din picioare închipuie umblarea pe Calea Domnului şi dreptul de a propovădui ce a făcut Dumnezeu pentru el.
Feciorul cel mai mare care era la câmp închipuie sfinţii care s-au ostenit şi prin multe chinuri au ajuns la sfinţenie şi la bucuria cerească. Omul bogat la care a fost slugă fiul cel pierdut este diavolul. Domnul Hristos îl numeşte bogat pentru că într-adevăr el are cele mai multe suflete şi în iad şi aici pe pământ. Am auzit pe unii, sărmanii de ei, care zic că mai bine se duc în iad, că acolo sunt mai mulţi şi acolo în iad sunt şi cei mai deştepţi şi mai învăţaţi, de ce să se ducă în rai cu proştii! Sărmanii de ei, ce-i învaţă diavolul!
Dacă ar putea suferi aici pe pământ să le pună demonii numai mâinile la frigare, atunci să vedem! Turma de porci e turma păcatelor la care se angajează omul să slujească pe pământ. Ţara îndepărtată unde a fugit fiul rătăcit înseamnă timpul cât a stat omul în păcate până la întoarcerea lui la spovedanie, la pocăinţă, căci unii au stat 20�30 de ani până s-au spovedit. Alţii au stat 50�70 de ani, alţii stau robi până la sfârşit şi slujesc toată viaţa îngrijind bine porcii stăpânului lor, diavolul.
Pe patul morţii, când li se deschid ochii sufletului şi văd cui i-au slujit, atunci trimit şi ei repede după preot să-i spovedească şi să-i împărtăşească. Sunt şi acum mulţi părinţi şi propovăduitori ai satanei, care atunci când văd pe cineva, un copil, o fată, un băiat care apucă calea aceasta mai curată şi Sfântă a Bisericii se împotrivesc şi le spun: "De ce acum, la bătrâneţe, să te pocăieşti?� Iată ce învaţă demonul să zică. Dar să se ştie că, la toţi acei care amână pocăinţa, pot să vină şi o sută de preoţi să-i spovedească şi să-i împărtăşească pe patul de moarte, nimeni nu le garantează mântuirea, salvarea sufletului, dacă toată viaţa n-au vrut să ştie de Dumnezeu.
Haideţi astăzi, fraţi creştini, să ne sculăm din păcate şi să zicem cu toată inima: "De astăzi mă întorc la Tatăl Ceresc şi vreau să las porcii păcatelor, să nu mai slujesc diavolului, făcând poftele lui. Vreau de azi înainte să nu mai lipsesc de la casa lui Dumnezeu; vreau şi eu să spun: "Tată scump, greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă chemi fiul Tău, primeşte-mă ca pe una din slugile Tale!�
Să ne întoarcem cu toată inima astăzi, să nu mai zăbovim nici o clipă, căci mâine poate fi prea târziu; să ne grăbim astăzi până nu se închid uşile milostivirii lui Dumnezeu şi până nu suntem duşi de alţii la judecata veşnică astăzi, până când nu vine biciul mâniei lui Dumnezeu, până nu vine focul urgiei Lui, astăzi, cât mai avem ziuă şi mai străluceşte soarele milostivirii Sale peste cei bui şi peste cei răi, până nu vine judecata cea din urmă, până nu ni se închid ochii şi nu se mai poate face nimic.
Să strigăm din adâncul sufletului cu căinţă şi cu lacrimi:
Rugăciune
O, Părinte Ceresc, Tată scump şi bun, Dumnezeul nostru pe care Te-am părăsit, care eşti bogat în milă, în bunătate şi răbdare, trimite peste noi Harul Tău Ceresc şi peste toţi fiii Tăi care sunt pecetluiţi cu Sfântul Botez şi întoarce-i, Doamne, din căile pierzării, căci ştii neputinţa firii noastre şi cât este de mare zavistia demonilor împotriva noastră. Trimite, Doamne, peste noi toate câte ştii că ne sunt de trebuinţă, ca să ne facă să ne întoarcem la Tine şi să-Ţi slujim în toate zilele vieţii noastre, făcând numai voia Ta cea sfântă şi aici şi în vecii vecilor. Amin.
O, Părinte Ceresc, Tată scump şi bun, Dumnezeul nostru pe care Te-am părăsit, care eşti bogat în milă, în bunătate şi răbdare, trimite peste noi Harul Tău Ceresc şi peste toţi fiii Tăi care sunt pecetluiţi cu Sfântul Botez şi întoarce-i, Doamne, din căile pierzării, căci ştii neputinţa firii noastre şi cât este de mare zavistia demonilor împotriva noastră. Trimite, Doamne, peste noi toate câte ştii că ne sunt de trebuinţă, ca să ne facă să ne întoarcem la Tine şi să-Ţi slujim în toate zilele vieţii noastre, făcând numai voia Ta cea sfântă şi aici şi în vecii vecilor. Amin.
joi, 21 februarie 2008
marți, 19 februarie 2008
luni, 18 februarie 2008
joi, 14 februarie 2008
Despre simplitate
În Karulia, cel mai aspru pustiu al Sfântului Munte, locuia un pustnic care avea o mică pisicuţă, ce îl alina şi îl apăra de şerpi şi şoareci. Într-o zi, un vultur, care zbura pe deasupra a ochit din cer prada, s-a năpustit în jos şi a apucat pisicuţa în gheare.
Pustnicul a fost necăjit şi, neştiid ce să facă, s-a dus imediat în paraclisul său să se plângă Sfântului apărător al schitului. S-a dus către candela care ardea în faţa icoanei Sfântului şi a stins flacăra, ca să-şi arate supărarea.
Pustnicul l-a considerat întotdeauna pe sfânt prietenul său, aşa că i-a povestit despre trista întâmplare şi i-a cerut ajutorul:
-De ce, Sfântul meu, nu mi-ai apărat pisicuţa? s-a plâns el.
În acel moment a apărut pisicuţa în faţa uşii. Fusese eliberată din ghearele atacatorului.
***
Odată un călugăr, care a plecat la Karyes pentru o problemă, a lăsat deschisă uşa de la chilie, deoarece avea încredere în Sfântul Nicolae, patronul său. Când s-a întors a găsit chilia golită de hoţi. Părintele s-a dus la biserică şi cu mult curaj, dar cu o voce prietenoasă, i-a spus Sfântului Nicolae:
-De ce nu mi-ai apărat chilia de hoţi? Începând de astăzi, nu-ţi voi mai aprinde candela, dacă hoţii nu vor fi prinşi. Şi s-a ţinut de cuvânt.
Câteva zile mai târziu, hoţii au fost prinşi, ca o dovadă a credinţei bătrânului, a încrederii şi simplităţii, cât şi a prezenţei reale a Sfântului Nicolae acolo. Mai mult, hoţii s-au smerit şi s-au pocăit, venind ei înşişi să înapoieze părintelui tot ce furaseră.
Pustnicul a fost necăjit şi, neştiid ce să facă, s-a dus imediat în paraclisul său să se plângă Sfântului apărător al schitului. S-a dus către candela care ardea în faţa icoanei Sfântului şi a stins flacăra, ca să-şi arate supărarea.
Pustnicul l-a considerat întotdeauna pe sfânt prietenul său, aşa că i-a povestit despre trista întâmplare şi i-a cerut ajutorul:
-De ce, Sfântul meu, nu mi-ai apărat pisicuţa? s-a plâns el.
În acel moment a apărut pisicuţa în faţa uşii. Fusese eliberată din ghearele atacatorului.
***
Odată un călugăr, care a plecat la Karyes pentru o problemă, a lăsat deschisă uşa de la chilie, deoarece avea încredere în Sfântul Nicolae, patronul său. Când s-a întors a găsit chilia golită de hoţi. Părintele s-a dus la biserică şi cu mult curaj, dar cu o voce prietenoasă, i-a spus Sfântului Nicolae:
-De ce nu mi-ai apărat chilia de hoţi? Începând de astăzi, nu-ţi voi mai aprinde candela, dacă hoţii nu vor fi prinşi. Şi s-a ţinut de cuvânt.
Câteva zile mai târziu, hoţii au fost prinşi, ca o dovadă a credinţei bătrânului, a încrederii şi simplităţii, cât şi a prezenţei reale a Sfântului Nicolae acolo. Mai mult, hoţii s-au smerit şi s-au pocăit, venind ei înşişi să înapoieze părintelui tot ce furaseră.
marți, 12 februarie 2008
Cântarea "Axionul Maicii Domnului"
În apropiere de schitul Protatului, se afla o chilie închinată praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în care vieţuia un Ieromonah împreună cu ucenicul său. Într-o sâmbătă seara, bătrânul vrând să meargă la priveghere, la schitul Protatul, a zis ucenicului său: "Fiule, eu mă duc să ascult privegherea după obicei, iar tu rămâi la chilie şi-ţi citeşte rânduiala rugăciunilor tale." După ce a zis acestea, bătrânul a plecat. Mai târziu cineva a bătut la uşă. Fratele deschizând, a văzut la uşă un monah străin, pe care poftindu-l, a intrat în chilie unde a rămas toată noaptea. La vremea Utreniei sculându-se, au cântat împreună toată rânduiala cuvenită. Când au ajuns la cântarea: Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii..., fratele a rostit numai această cântare, aşa cum a fost ea alcătuită de către Sfântul Cosma Melodul. Cântând şi monahul cel străin, a făcut începutul astfel: Cuvine-se cu adevărat să Te fericim Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru, continuând cu Ceea ce eşti mai cinstită.... Auzind aceasta ucenicul bătrânului, a zis către monahul ce părea străin: "Noi cântăm numai Ceea ce eşti mai cinstită, dar Cuvine-se cu adevărat niciodată nu am auzit, nici noi, nici cei mai-nainte de noi. Deci, scrie-mi te rog cântarea aceasta ca să o cânt şi eu Născătoarei de Dumnezeu." Acela răspunzând a zis: "Adu-mi cerneală şi hârtie ca să scriu." Fratele a răspuns că nu are nici cerneală, nici hârtie. Atunci monahul cel străin a cerut să-i aducă o lespede de piatră, pe care primind-o a început să scrie cu degetul pe ea, ca pe ceară moale, cântarea Cuvine-se cu adevărat... Şi o minune! atât de adânsc s-au săpat slovele pe lespedea aceea, ca şi cum s-ar fi scris pe ceară moale. După aceea dându-i lespedea scrisă i-a zis: "De acum înainte, aşa să cântaţi şi voi, şi toţi creştinii drept-credincioşi. Şi imediat s-a făcut nevăzut, căci era Arhanghelul Gavriil, trimis de Dumnezeu, ca să descopere această cântare îngerească, care este preaplăcută Maicii lui Dumnezeu. Venind bătrânul de la priveghere şi intrând în chilie, ucenicul a început a cânta, după cum îl învăţase îngerul şi i-a arătat lui şi lespedea cea scrisă în chip minunat. Bătrânul văzând şi auzind acestea a rămas uimit. Luând amândoi lespedea scrisă de înger au mers şi au arătat-o Întâi-stătătorului Sfântului Munte şi celorlalţi bătrâni ai Obştescului Sobor, povestindu-le toate cele ce se făcuseră. Auzind ei aceasta, cu toţii într-un glas au slăvit pe Dumnezeu şi au mulţumit Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoare. Îndată au trimis lespedea Patriarhului şi Împăratului în Constantinopol, însemnându-le prin scrisori toată cuprinderea acestei minuni. Şi de atunci, această cântare îngerească s-a răspândit în toată lumea ca să se cânte Maicii lui Dumnezeu de către toţi drept-credincioşii. Iar Sfânta Icoană a Născătoarei de Dumnezeu ce era în chilia aceea în care s-a făcut minunea, s-a adus de către părinţii Sfântului Munte în Biserica Protatul, unde se află până astăzi, aşezată în Sfântul Altar. Iar chilia a început a se numi Axion Estin, adică Cuvine-se cu adevărat. ( Viaţa P.C. Părinţi de la Sf. M. Athos, trad. de Arhim. Calinic Boteanu, Bucureşti, 1903.)
luni, 11 februarie 2008
PREDICĂ LA DUMINICA A XXXIII-A DUPĂ RUSALII
Vameşul şi Fariseul
Fraţi creştini,
Maica noastră Sfânta Biserică ne pregăteşte în duminica aceasta a vameşului şi a fariseului pentru sfântul şi marele post. Începe cu o pildă foarte minunată, pilda vameşului şi a fariseului unde este condamnată mândria, păcatul cel mai mare şi cel dintâi păcat care a fost făcut de îngeri, de Lucifer iar apoi de oameni. Nici un păcat nu este mai nesuferit înaintea lui Dumnezeu ca mândria, nici un păcat nu este mai mare ca acesta. Mare păcat este înaintea lui Dumnezeu minciuna, urât este păcatul desfrânării, al sodomiei, al onaniei, grozav păcat este uciderea, batjocoritoare este beţia.
Mânia lui Dumnezeu urmăreşte pe cei ce ghicesc, pe cei ce vrăjesc şi descântă, mare păcat este necredinţa, deznădejdea, sinuciderea. Mari păcate sunt chefurile, cântecele lumeşti, jocurile. Toate aceste păcate, ne spune Dumnezeu, că de nu le vom părăsi, vom fi aruncaţi în ziua judecăţii Domnului Hristos în iazul cu foc şi pucioasă, iar osânda aceea se numeşte moartea a doua.
Mai mare păcat însă decât toate acestea este mândria. Să ştiţi că pe toţi păcătoşii de orice fel îi iartă Dumnezeu dacă se vor pocăi şi se vor îndrepta. Ba mai mult, Dumnezeu îi urmăreşte pe oamenii păcătoşi pas cu pas în toată clipa vieţii lor ca să-i întoarcă la calea cea bună, la calea mântuirii, pentru că Dumnezeu este iubire: "Că aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică�.
"Spune-le pe viaţa Mea � zice Domnul Dumnezeu � că nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască, adică să aibă viaţă veşnică! Întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea, pentru ce voiţi să muriţi casa lui Israel, adică creştinilor!�
De aici vedem că Bunul Dumnezeu Atotputernicul îi cheamă pe păcătoşi la pocăinţă, la mântuire, pe care o dă gratis celor ce se întorc la El. Există însă o singură categorie de păcătoşi spre care Dumnezeu nu numai că nu-şi întinde mila chemării Sale la pocăinţă, dar le stă împotrivă aceştia sunt cei mândri. De ce oare?
Nu din cuvintele noastre vom dovedi acest lucru, ci din cuvintele lui Dumnezeu. Cei mândri, încrezători în ei înşişi, sunt nesuferiţi chiar celor ce-i înconjoară. Dar cât de nesuferit trebuie să fie cel mândru înaintea Creatorului care l-a făcut! De aici poate oricine pricepe de ce le stă Dumnezeu împotrivă celor mândri. Dar să vedem ce este mândria.
Mândria este încrederea omului în sine însuşi, în puterea sa, în averea sa, în hainele sale, în frumuseţea sa, în înţelepciunea sa. Omul mândru, cu nimeni nu se împacă decât cu cei ce-l linguşesc şi-l laudă, încolo pe toţi îi vorbeşte de rău, pe toţi îi dispreţuieşte. Omul mândru de va primi de la cineva vreun ajutor la nevoie, nu mulţumeşte aceluia. Dar el, de-i va da cuiva un ajutor, pretinde să-l laude în gura mare.
Omul mândru în cugetul inimii sale şi de crede în Dumnezeu, cum zice el, chiar când se roagă ia o atitudine de sfidare a lui Dumnezeu, adică un fel de dispreţ. Omul mândru, când se roagă, porunceşte lui Dumnezeu, îşi laudă singur calităţile pe care nu le are, iar gândul că ar fi păcătos e departe de el. Omul mândru nu suferă învăţătura bună dacă-i faci o mustrare pentru a se îndrepta, el provoacă scandal, iar dacă cere cuiva vreun sfat spre învăţătură, după ce l-a primit, îl auzi spunând: "asta o ştiam şi eu!�
Ne spune Dumnezeu că iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor, însă mândria este începutul tuturor răutăţilor. Din cauza mândriei a fost aruncat din cer satana cu îngerii lui. Acum să vedem de ce este aşa de mare păcatul mândriei.
Sfânta Scriptură ne spune că orice dar bun şi orice dar desăvârşit vine de la Părintele luminilor, adică de la Dumnezeu. Va să zică, noi, făptura omenească, oricine am fi, orice bun avem, orice calitate, fie frumuseţe, fie sănătate, fie bogăţie omenească, fie inteligenţă sau credinţă mare, fie răbdare multă pentru Hristos şi Evanghelia Sa, sau alte fapte bune creştineşti, le avem dăruite de la Dumnezeu, precum zice: "Căci cu privire la Hristos vouă vi s-a dăruit nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El�.
Va să zică orice bun avem noi nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu. Dacă te lauzi, te mândreşti cu ce nu-ţi aparţine, aceasta se numeşte mândrie, iar Dumnezeu pe bună dreptate le stă împotrivă celor mândri.
Judecaţi şi dumneavoastră şi veţi vedea că ce spun e drept. Deci, ce va face Dumnezeu celor ce se laudă cu ce nu le aparţine? El va pedepsi pe toţi cei mândri după dreptate, căci Dumnezeu este proprietarul tuturor bunurilor ce sunt în fiecare om şi în tot universul. Ce lucru ai tu, omule, pe care să nu-l fi primit, şi dacă l-ai primit de ce te lauzi ca şi cum l-ai fi avut tu?
Una din poruncile lui Hristos, este aceea de a fi smerit, căci iată ce ne învaţă: "Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească, fiecare să dea altuia întâietate, nu umblaţi de lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite, să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, iar dacă te abaţi de la porunca smereniei, atunci, oricine ai fi, îţi va sta Dumnezeu împotrivă�.
La proorocul Ieremia cap. 49, v. 16, zice Domnul: "Înfumurarea ta, îngâmfarea inimii tale, te-a rătăcit şi chiar de ţi-ai aşezat cuibul tot atât de sus ca al vulturului şi de acolo te voi prăbuşi, zice Domnul!� Vedeţi mândria inimii, vedeţi din ce cauză a rătăcit lumea de la dreapta credinţă. Să ştiţi că pricina rătăcirii lumii nu se datorează atât de mult păcatelor făcute cât înfumurării şi îngâmfării inimii lor, fiindcă s-au socotit singuri înţelepţi, au înnebunit, zice Sfântul Apostol Pavel.
Lumea, întocmai ca un om nebun, a ajuns pentru păcatul mândriei să rătăcească în gândurile ei întunecându-se în inima sa. A schimbat adevărul cu minciuna şi astfel a căzut închinându-se făpturilor în locul Făcătorului, iar Dumnezeu a lăsat-o să cadă în pângărire, cuprinsă fiind de pofte nesăţioase, aşa încât, schimbându-şi firea, şi bărbaţii şi femeile se tăvălesc în cele mai scârboase plăceri.
Citiţi cu atenţie tot capitolul amintit şi să nu ne mai mirăm de ce sunt atâţia nebuni, de ce s-au ivit atâţia care zic că nu există Dumnezeu şi că nu mai este nimic după moarte. Iată mândria unde i-a dus, făcându-se şi înălţându-se ei ca Dumnezeu. Spun că omul este totul, că a descoperit şi că a făcut atâtea maşinării şi mari progrese. El uită, din cauza mândriei, că toate câte le au la îndemână, fie înţelepciune, fie materie primă, le au de la Dumnezeu. Dacă ar fi smeriţi, ar vedea că nu sunt în stare să facă un fir de păr în plus omului.
Tot din mândrie au rătăcit unii de la dreapta credinţă, lepădându-se de Biserică, de preoţie, de toate Sfintele Taine. Dacă aţi avut vreodată ocazia să staţi de vorbă cu vreun sectant, un rătăcit, imediat poţi să-l cunoşti de câtă mândrie, de câtă înfumurare şi îngâmfare este stăpânit. Ei, rătăciţii, în loc să-şi vadă bârna din ochiul lor, văd gunoiul din ochii altora şi numai ce îi auzi zicând că ei nu mai fac păcate de când au plecat de la biserică şi că preoţii sunt nişte păcătoşi, iar creştinii ortodocşi la fel.
Citind puţin prin Sfânta Scriptură şi prin alte cărţi, lor li se pare că sunt la înălţime ca vulturul şi că nimeni nu ştie ce ştiu ei. De aici vine dispreţul de semenii lor. Ei s-au împărţit în multe grupări şi au început să aiureze zicând că au descoperit tainele lui Dumnezeu, iar dacă nu vom zice şi noi ca ei, mânia lui Dumnezeu ne aşteaptă. Iată înfumurarea şi mândria cea drăcească.
Fraţi creştini, vrând Bunul Dumnezeu să ne ferească de păcatul mândriei şi totodată vrând să ne arate cât de mult urăşte pe cei mândri, ne-a dat mai multe pilde, atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament.
În Vechiul Testament, ne dă pildă de un împărat anume Iehonia, fiul lui Ioachim, împărat al iudeilor: "Pe viaţa Mea � zice Domnul � că, chiar dacă Iehonia, fiul lui Ioachim, împăratul lui Iuda, ar fi un inel de pecetluit în mâna Mea cea dreaptă, l-aş scoate şi de acolo!� Şi drept este că acest împărat a fost lepădat de Dumnezeu, ca să ia aminte toţi cei mândri. Nişte inele de pecetluit în mâna dreaptă a lui Dumnezeu au fost apostolii cei dintâi ai lui Hristos, precum şi urmaşii lor până la sfârşitul veacurilor. Însă care dintre ei s-au îngâmfat, s-au mândrit în inima lor, au fost lepădaţi de Dumnezeu, cum a fost Iuda Iscarioteanul şi, după Iuda, până în zilele noastre, o mulţime de preoţi şi predicatori, oameni morali de altfel, au dispreţuit pe semenii lor. Acestora le-a stat Dumnezeu împotrivă, iar ei au rătăcit şi au fost lepădaţi ca nişte cârpe murdare.
Sfântul Apostol Pavel ne spune că noi, creştinii, suntem o pecete a apostoliei în Domnul. Va să zică Pavel era un inel de pecetluit, iar creştinii sunt pecetluiţi de inele ca acesta. Deci, dacă pe inele le leapădă Dumnezeu când se mândresc, cu atât mai mult pe cei ce sunt pecetluiţi dacă ei cad în păcatul mândriei. La proorocul Obadia cap. III, v. 4 zice Dumnezeu aşa: "Dacă ai locui tot atât de sus ca vulturul, chiar dacă ţi-ai aşezat cuibul între stele, te voi arunca jos�, iar la proorocul Amos cap. IX, v. 2, zice: "Chiar de s-ar sui în ceruri, şi de acolo îl voi doborî�.
Auziţi, fraţi creştini, în ceruri de s-ar sui mândrul, şi de acolo îl va arunca Domnul, căci El nu minte. Grozav păcat este mândria. Noi, creştinii, prin Tainele sfinţitoare ale lui Dumnezeu, suntem fii şi fiice ai Lui, moştenitori ai împărăţiei cerurilor, căci prin Sfintele Taine ne urcăm în ceruri. Însă de vom cădea în păcatul mândriei, şi din ceruri vom fi doborâţi, adică de la înălţimea aceasta a sfinţeniei, cum spune Domnul Hristos.
Iată ce a zis Domnul despre unele cetăţi: "Tu, Capernaume, care până la cer te-ai înălţat, până la iad te voi pogorî!� În altă parte zice: "A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi a înălţat pe cei smeriţi!� Înaintea lui Dumnezeu, orice jertfă ar face cel mândru, oricât de mare şi de scumpă ar fi, poate să dea săracilor pomeni mari, mese întinse, din cauza mândriei şi a neascultării Evangheliei precum şi a poruncilor lui Hristos, toate faptele bune nu sunt primite la Dumnezeu. Orice bine ai face e în zadar. Este întocmai cum ai pune apă într-un vas spart şi ar curge jos: când te duci să bei e tot gol. Aşa sunt cei mândri, lipsiţi de mila lui Dumnezeu. De aceea cei mândri nu pot suferi mustrarea celor înţelepţi, căci sunt plini de duhul diavolesc al mândriei.
De multe ori se întâmplă că din cei de jos se ridică unii la ranguri mari în lumea aceasta, mai ales în zilele noastre. Vedem cum băieţii şi fetele de ţărani de la coada sapei, ce au purtat opinci până ieri, alaltăieri, s-au ridicat, ajungând doctori, profesori, ingineri, din care cauză au căzut în mândrie, li s-au urcat fumuri la cap, le e ruşine de rudele, de prietenii cu care au copilărit şi chiar cu părinţii lor. Iată cum se văd ei pe sus ca vulturii la înălţime. Şi mai ales prin căsătorie îşi aşează cuibul cât mai sus printre stele. Dar pe mulţi îi dărâmă Dumnezeu într-o clipă, căci ajung în starea cea mai nenorocită şi de plâns aducându-şi aminte de unde au plecat şi privind cu suspine spre cer, la Marele Creator, Dumnezeu.
Iar pe cei care nu se trezesc nici din astfel de nenorociri îi aşteaptă focul gheenei, cum zice Domnul Hristos: "Şerpi, pui de năpârci, cum veţi scăpa de focul gheenei?!� Vedeţi dar, fraţi creştini, că duhul mândriei duce la piere veşnică. Naţiuni mari, împărăţii puternice care au stăpânit lumea, atunci când s-au mândrit, s-au prăbuşit ca şi când n-ar fi fost niciodată, pentru că le-a stat Dumnezeu Atotputernicul împotrivă.
Toate păcatele la un loc să ştiţi că nu fac cât mândria înaintea lui Dumnezeu. De ce? Fiindcă mândria este un păcat direct împotriva lui Dumnezeu, care ne dă toate darurile bune şi tot ce avem noi.
Dacă un om păcătuieşte împotriva altui om, îl va judeca Dumnezeu, dar dacă păcătuieşte împotriva Domnului Dumnezeu cine-l va mai putea scăpa, cine se va mai ruga pentru el! Nimeni!
Prin păcatul mândriei, majoritatea lumii a ajuns vrăjmaşă lui Dumnezeu. Şi, după ce că suntem păcătoşi, să mai fim şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu? Pe cine-l mai rugăm de iertare, la cine mai putem striga ca să ne ierte şi să ne primească?! În ochii lumii nu pare aşa de mare păcatul mândriei, de aceea nici nu-l socoteşte; dar, după câte am auzit de la Domnul, mândria este pricina tuturor răutăţilor din lume şi pricina căderii din împărăţia cerurilor, de la mântuire.
De păcatul mândriei se ruda proorocul David să-l scape Dumnezeu, zicând: "Iartă-mi Doamne, greşalele pe care nu le cunosc şi păzeşte, de asemenea, pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine, şi atunci voi fi fără de prihană, nevinovat de păcate mari!� Iar în alt loc zice: "Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule!� Aşa se rugau oamenii sfinţi înaintea lui Dumnezeu, fiindcă erau smeriţi. Nu se socoteau buni, drepţi sau fără de păcate, ci cei dintâi păcătoşi.
Dacă mândria este atât de păcătoasă înaintea lui Dumnezeu şi este osândită cu foc nestins, smerenia e aşa de mare şi aşa de plăcută lui Dumnezeu încât pe ea o numeşte podoabă. De aceea zice: "Tot aşa şi voi, tinerilor, să fiţi supuşi celor bătrâni şi toţi în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie�. (I Petru V, 5).
Da, să ştiţi, fraţi creştini, că nimica nu e mai plăcut lui Dumnezeu, ca smerenia. Toate virtuţile creştineşti sunt bune însă fără smerenie n-au nici o valoare. Smerenia este temelia de piatră a tuturor virtuţilor creştineşti. Bune sunt milosteniile, rugăciunile, mergerea regulată la biserică, postul, spovedania păcatelor, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, citirea Bibliei, propovăduirea învăţăturii Evangheliei, dar fără smerenie nu au nici o valoare.
Poţi să dai toată averea săracilor, dacă o dai din slavă deşartă, ai pierdut. Credinţa, nădejdea şi dragostea, ca şi celelalte fapte bune ce decurg din acestea, sunt ca o îmbrăcăminte, căci ne spune Sfântul Apostol Pavel: "Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului�. Va să zică toate virtuţile creştineşti sunt ca îmbrăcămintea, iar smerenia e ca o podoabă.
Aţi văzut vreodată la sărbători naţionale ofiţeri împodobiţi cu decoraţii diferite, medalii de aur şi argint sau diferite insigne ca podoabe pe îmbrăcămintea lor. Aţi văzut poate arhierei şi preoţi împodobiţi cu medalioane şi cruci, cu lănţişoare de aur purtând la gât. Aşa şi creştinilor s-a poruncit ca podoaba lor pe deasupra îmbrăcămintei cu virtuţile, să fie smerenia.
Fără această podoabă, creştinul nu are nici o valoare înaintea lui Dumnezeu, este ca un mormânt văruit, este ca un fariseu făţarnic. Dacă vreţi dovadă, am auzit din Sfânta Evanghelie de astăzi. Fariseul avea fapte bune, credea în Dumnezeu, se ducea la biserică, însă era mândru. Mândria, lauda de sine sunt ca un foc ce arde totul, nimicind toate faptele bune.
Dar vameşul, deşi foarte păcătos, fiindcă s-a smerit în inima sa şi s-a căit făgăduind că se va îndrepta, a fost iertat de Dumnezeu. De aceea a zis Domnul Hristos că cine se înalţă va fi smerit, iar cine se smereşte va fi înălţat.
Fraţi creştini, să căutăm a ne cumpăra şi noi această podoabă ce ne face cinste, ce ne laudă şi ne înalţă înaintea lui Dumnezeu. Să ne dezbrăcăm de duhul mândriei care ne lipseşte de slava cerească. Să ne agonisim smerenia care nu costă nici un ban. A avea această podoabă trebuie ca în cugetul inimii să te socoteşti că eşti cel dintâi păcătos, aşa cum zicea despre sine Sfântul Apostol Pavel. Când împlineşti toate poruncile lui Hristos, să zici: "sunt un rob netrebnic, am făcut ce eram dator să fac�.
Dacă eşti smerit, frate şi soră creştină, tu nu mai poţi să umbli în felul lumii plin de mândrie, care n-a auzit niciodată Cuvântul lui Dumnezeu, tu nu mai poţi să umbli cu ei, să mai faci ca ei. Ca să ne dovedim smerenia, trebuie s-o arătăm prin cugetele inimii, prin vorbe, prin fapte, precum ne spune: "Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din duh de slavă deşartă, ci în smerenie fiecare să primească pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci la foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta care era în Hristos Iisus�.
Aşa este smerenia, ea nu te lasă să te socoteşti mai bun decât altul, chiar cât de păcătos ar fi el, ci tu să te socoteşti în inimă şi mai păcătos. Smerenia nu-l lasă pe creştin să se laude cu faptele lui şi, când ar vrea să facă aceasta, îl trimite la Hristos să-L vadă şi să audă că El, când făcea bine, le poruncea cu dinadinsul să nu spună nimănui. Când lumea îl numea bun, răspundea: "Ce-Mi zici bun? Bun este singur Dumnezeu!"
Astfel, smerenia inimii nu-ţi dă voie să te compari cu cei mai răi din lume, ci smerenia te trimite să te compari cu Iisus Hristos, cu Maica Domnului, să vezi cum s-a purtat Maica lui Dumnezeu, cum s-a îmbrăcat ea în lumea aceasta, ce podoabe a pus ea în urechi, în mâini, pe cap; smerenia te trimite să te compari cu apostolii, cu mucenicii care toată viaţa şi-au înfrânat poftele trupului, luptându-se cu păcatul.
Smerenia te trimite să-i vezi în nevoile lor pe cei apăsaţi, pe cei bolnavi, să le speli bubele, să suferi mirosul cel greu, să stai la căpătâiul lor, să scoţi murdăria de sub ei şi fără de cârtire să-i ajuţi în toate nevoile lor, iar celor lipsiţi care n-au ce le trebuie să le sari în ajutor. Aşa este smerenia. Da, fraţilor şi surorilor, să ne dezbrăcăm de lucrurile blestemate, de fardurile de pe faţă, de pe mâini, de pudră şi roşu, de cercei şi brăţări, de privirile trufaşe şi de toate podoabele şi modele ce atrag bărbaţii în păcate, căci toate acestea fac parte tot din mândria satanei.
Să gândim modest, să vorbim modest, să ne îmbrăcăm modest, să fim cât mai simpli în toate: aceasta este smerenia plăcută lui Dumnezeu. Femeile să se roage cu capul acoperit, cu ruşine şi sfială, să vorbească cu respect în faţa bărbaţilor lor, nu să le poruncească. Femeia smerită, dacă vrea să se mântuiască, trebuie să observe cu atenţie toate aceste sfaturi. Ştiu că nu toţi pot înţelege aceasta; unora li se pare un lucru greu de împlinit. Dar când se vor trezi în iad, aşa cum s-au trezit mulţi în urma cutremurelor şi a altor catastrofe pe care le-a trimis Dumnezeu, îşi vor aduce aminte de toate acestea şi acolo vor suspina în zadar. Aceasta se întâmplă tot din pricina mândriei, căci nu pot să înţeleagă şi li se pare greu de îndeplinit.
Când într-un corp sângele e stricat, răsuflă prin piele în diferite părţi ale trupului. Tot aşa şi mândria răbufneşte în afară dinlăuntru, din inimă şi din minte. Astfel, după cum bubele sunt expresia sângelui stricat, tot aşa şi mândria din afară este expresia gândurilor dinlăuntru. Învăţându-ne smerenia, Dumnezeu ne spune: "Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu mai este în el, căci tot ce este în lume este pofta trupului, pofta ochilor, nu este de la Tatăl, ci din lume, şi lumea trece cu poftele ei. Dar cine face voia Tatălui rămâne în veac�.
Va să zică luxul, mândria, nu sunt de la Dumnezeu, ci de la lumea necredincioasă, e scornitura diavolilor, a duhurilor necurate care au adus în lume răul. Pentru lumea necredincioasă, mândria este ca o hrană, deoarece mai repede se lipsesc unele femei de mâncare bună, numai să le rămână bani pentru a se împodobi, să aibă cu ce se mândri. Aşa s-au împodobit în haine scumpe şi în parfumuri mulţi bogaţi; aşa petrecea zi şi noapte în chefuri bogatul nemilostiv din Sfânta Evanghelie, care până la urmă a moştenit văpaia cu foc nestins.
Aşa ne spune Duhul Sfânt că va fi lumea la sfârşitul veacurilor, trufaşă, plină de mândrie şi neascultătoare de Dumnezeu şi de Cuvântul Lui. Pretutindeni, la sate şi la oraşe, duhul mândriei stăpâneşte şi a fugit din lume Duhul lui Dumnezeu. De aceea s-au încuibat toate duhurile rele, toate răutăţile în lume, că nu mai are cine să călăuzească. Dacă e firesc să vedem cu ochii noştri, să auzim cu urechile noastre ce n-au văzut şi n-au auzit strămoşii noştri, e firesc să aşteptăm din zi în zi căderea şi sfârşitul acestui veac păcătos, căci din cauza mândriei lumea va fi prăbuşită în cuptorul cu focul cel nestins.
Deci să ne pregătim, fraţilor şi surorilor, să întâmpinăm a doua venire a Domnului Hristos, care va fi ca fulgerul ce se arată de la răsărit spre apus; să ne pregătim a-L întâmpina pe Domnul întru smerenie, ca El să ne înalţe pe toţi în slava Sa cea cerească.
Să lăsăm lumea cea deşartă, căci nici un folos nu avem de la ea, şi, din duminica aceasta, să începem pregătirea sufletească, ca, începând sfântul şi marele post, să ne împodobim cu toate podoabele smereniei şi hainele virtuţilor, spre mântuirea sufletelor noastre.
Mânia lui Dumnezeu urmăreşte pe cei ce ghicesc, pe cei ce vrăjesc şi descântă, mare păcat este necredinţa, deznădejdea, sinuciderea. Mari păcate sunt chefurile, cântecele lumeşti, jocurile. Toate aceste păcate, ne spune Dumnezeu, că de nu le vom părăsi, vom fi aruncaţi în ziua judecăţii Domnului Hristos în iazul cu foc şi pucioasă, iar osânda aceea se numeşte moartea a doua.
Mai mare păcat însă decât toate acestea este mândria. Să ştiţi că pe toţi păcătoşii de orice fel îi iartă Dumnezeu dacă se vor pocăi şi se vor îndrepta. Ba mai mult, Dumnezeu îi urmăreşte pe oamenii păcătoşi pas cu pas în toată clipa vieţii lor ca să-i întoarcă la calea cea bună, la calea mântuirii, pentru că Dumnezeu este iubire: "Că aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică�.
"Spune-le pe viaţa Mea � zice Domnul Dumnezeu � că nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască, adică să aibă viaţă veşnică! Întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea, pentru ce voiţi să muriţi casa lui Israel, adică creştinilor!�
De aici vedem că Bunul Dumnezeu Atotputernicul îi cheamă pe păcătoşi la pocăinţă, la mântuire, pe care o dă gratis celor ce se întorc la El. Există însă o singură categorie de păcătoşi spre care Dumnezeu nu numai că nu-şi întinde mila chemării Sale la pocăinţă, dar le stă împotrivă aceştia sunt cei mândri. De ce oare?
Nu din cuvintele noastre vom dovedi acest lucru, ci din cuvintele lui Dumnezeu. Cei mândri, încrezători în ei înşişi, sunt nesuferiţi chiar celor ce-i înconjoară. Dar cât de nesuferit trebuie să fie cel mândru înaintea Creatorului care l-a făcut! De aici poate oricine pricepe de ce le stă Dumnezeu împotrivă celor mândri. Dar să vedem ce este mândria.
Mândria este încrederea omului în sine însuşi, în puterea sa, în averea sa, în hainele sale, în frumuseţea sa, în înţelepciunea sa. Omul mândru, cu nimeni nu se împacă decât cu cei ce-l linguşesc şi-l laudă, încolo pe toţi îi vorbeşte de rău, pe toţi îi dispreţuieşte. Omul mândru de va primi de la cineva vreun ajutor la nevoie, nu mulţumeşte aceluia. Dar el, de-i va da cuiva un ajutor, pretinde să-l laude în gura mare.
Omul mândru în cugetul inimii sale şi de crede în Dumnezeu, cum zice el, chiar când se roagă ia o atitudine de sfidare a lui Dumnezeu, adică un fel de dispreţ. Omul mândru, când se roagă, porunceşte lui Dumnezeu, îşi laudă singur calităţile pe care nu le are, iar gândul că ar fi păcătos e departe de el. Omul mândru nu suferă învăţătura bună dacă-i faci o mustrare pentru a se îndrepta, el provoacă scandal, iar dacă cere cuiva vreun sfat spre învăţătură, după ce l-a primit, îl auzi spunând: "asta o ştiam şi eu!�
Ne spune Dumnezeu că iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor, însă mândria este începutul tuturor răutăţilor. Din cauza mândriei a fost aruncat din cer satana cu îngerii lui. Acum să vedem de ce este aşa de mare păcatul mândriei.
Sfânta Scriptură ne spune că orice dar bun şi orice dar desăvârşit vine de la Părintele luminilor, adică de la Dumnezeu. Va să zică, noi, făptura omenească, oricine am fi, orice bun avem, orice calitate, fie frumuseţe, fie sănătate, fie bogăţie omenească, fie inteligenţă sau credinţă mare, fie răbdare multă pentru Hristos şi Evanghelia Sa, sau alte fapte bune creştineşti, le avem dăruite de la Dumnezeu, precum zice: "Căci cu privire la Hristos vouă vi s-a dăruit nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El�.
Va să zică orice bun avem noi nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu. Dacă te lauzi, te mândreşti cu ce nu-ţi aparţine, aceasta se numeşte mândrie, iar Dumnezeu pe bună dreptate le stă împotrivă celor mândri.
Judecaţi şi dumneavoastră şi veţi vedea că ce spun e drept. Deci, ce va face Dumnezeu celor ce se laudă cu ce nu le aparţine? El va pedepsi pe toţi cei mândri după dreptate, căci Dumnezeu este proprietarul tuturor bunurilor ce sunt în fiecare om şi în tot universul. Ce lucru ai tu, omule, pe care să nu-l fi primit, şi dacă l-ai primit de ce te lauzi ca şi cum l-ai fi avut tu?
Una din poruncile lui Hristos, este aceea de a fi smerit, căci iată ce ne învaţă: "Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească, fiecare să dea altuia întâietate, nu umblaţi de lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite, să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, iar dacă te abaţi de la porunca smereniei, atunci, oricine ai fi, îţi va sta Dumnezeu împotrivă�.
La proorocul Ieremia cap. 49, v. 16, zice Domnul: "Înfumurarea ta, îngâmfarea inimii tale, te-a rătăcit şi chiar de ţi-ai aşezat cuibul tot atât de sus ca al vulturului şi de acolo te voi prăbuşi, zice Domnul!� Vedeţi mândria inimii, vedeţi din ce cauză a rătăcit lumea de la dreapta credinţă. Să ştiţi că pricina rătăcirii lumii nu se datorează atât de mult păcatelor făcute cât înfumurării şi îngâmfării inimii lor, fiindcă s-au socotit singuri înţelepţi, au înnebunit, zice Sfântul Apostol Pavel.
Lumea, întocmai ca un om nebun, a ajuns pentru păcatul mândriei să rătăcească în gândurile ei întunecându-se în inima sa. A schimbat adevărul cu minciuna şi astfel a căzut închinându-se făpturilor în locul Făcătorului, iar Dumnezeu a lăsat-o să cadă în pângărire, cuprinsă fiind de pofte nesăţioase, aşa încât, schimbându-şi firea, şi bărbaţii şi femeile se tăvălesc în cele mai scârboase plăceri.
Citiţi cu atenţie tot capitolul amintit şi să nu ne mai mirăm de ce sunt atâţia nebuni, de ce s-au ivit atâţia care zic că nu există Dumnezeu şi că nu mai este nimic după moarte. Iată mândria unde i-a dus, făcându-se şi înălţându-se ei ca Dumnezeu. Spun că omul este totul, că a descoperit şi că a făcut atâtea maşinării şi mari progrese. El uită, din cauza mândriei, că toate câte le au la îndemână, fie înţelepciune, fie materie primă, le au de la Dumnezeu. Dacă ar fi smeriţi, ar vedea că nu sunt în stare să facă un fir de păr în plus omului.
Tot din mândrie au rătăcit unii de la dreapta credinţă, lepădându-se de Biserică, de preoţie, de toate Sfintele Taine. Dacă aţi avut vreodată ocazia să staţi de vorbă cu vreun sectant, un rătăcit, imediat poţi să-l cunoşti de câtă mândrie, de câtă înfumurare şi îngâmfare este stăpânit. Ei, rătăciţii, în loc să-şi vadă bârna din ochiul lor, văd gunoiul din ochii altora şi numai ce îi auzi zicând că ei nu mai fac păcate de când au plecat de la biserică şi că preoţii sunt nişte păcătoşi, iar creştinii ortodocşi la fel.
Citind puţin prin Sfânta Scriptură şi prin alte cărţi, lor li se pare că sunt la înălţime ca vulturul şi că nimeni nu ştie ce ştiu ei. De aici vine dispreţul de semenii lor. Ei s-au împărţit în multe grupări şi au început să aiureze zicând că au descoperit tainele lui Dumnezeu, iar dacă nu vom zice şi noi ca ei, mânia lui Dumnezeu ne aşteaptă. Iată înfumurarea şi mândria cea drăcească.
Fraţi creştini, vrând Bunul Dumnezeu să ne ferească de păcatul mândriei şi totodată vrând să ne arate cât de mult urăşte pe cei mândri, ne-a dat mai multe pilde, atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament.
În Vechiul Testament, ne dă pildă de un împărat anume Iehonia, fiul lui Ioachim, împărat al iudeilor: "Pe viaţa Mea � zice Domnul � că, chiar dacă Iehonia, fiul lui Ioachim, împăratul lui Iuda, ar fi un inel de pecetluit în mâna Mea cea dreaptă, l-aş scoate şi de acolo!� Şi drept este că acest împărat a fost lepădat de Dumnezeu, ca să ia aminte toţi cei mândri. Nişte inele de pecetluit în mâna dreaptă a lui Dumnezeu au fost apostolii cei dintâi ai lui Hristos, precum şi urmaşii lor până la sfârşitul veacurilor. Însă care dintre ei s-au îngâmfat, s-au mândrit în inima lor, au fost lepădaţi de Dumnezeu, cum a fost Iuda Iscarioteanul şi, după Iuda, până în zilele noastre, o mulţime de preoţi şi predicatori, oameni morali de altfel, au dispreţuit pe semenii lor. Acestora le-a stat Dumnezeu împotrivă, iar ei au rătăcit şi au fost lepădaţi ca nişte cârpe murdare.
Sfântul Apostol Pavel ne spune că noi, creştinii, suntem o pecete a apostoliei în Domnul. Va să zică Pavel era un inel de pecetluit, iar creştinii sunt pecetluiţi de inele ca acesta. Deci, dacă pe inele le leapădă Dumnezeu când se mândresc, cu atât mai mult pe cei ce sunt pecetluiţi dacă ei cad în păcatul mândriei. La proorocul Obadia cap. III, v. 4 zice Dumnezeu aşa: "Dacă ai locui tot atât de sus ca vulturul, chiar dacă ţi-ai aşezat cuibul între stele, te voi arunca jos�, iar la proorocul Amos cap. IX, v. 2, zice: "Chiar de s-ar sui în ceruri, şi de acolo îl voi doborî�.
Auziţi, fraţi creştini, în ceruri de s-ar sui mândrul, şi de acolo îl va arunca Domnul, căci El nu minte. Grozav păcat este mândria. Noi, creştinii, prin Tainele sfinţitoare ale lui Dumnezeu, suntem fii şi fiice ai Lui, moştenitori ai împărăţiei cerurilor, căci prin Sfintele Taine ne urcăm în ceruri. Însă de vom cădea în păcatul mândriei, şi din ceruri vom fi doborâţi, adică de la înălţimea aceasta a sfinţeniei, cum spune Domnul Hristos.
Iată ce a zis Domnul despre unele cetăţi: "Tu, Capernaume, care până la cer te-ai înălţat, până la iad te voi pogorî!� În altă parte zice: "A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi a înălţat pe cei smeriţi!� Înaintea lui Dumnezeu, orice jertfă ar face cel mândru, oricât de mare şi de scumpă ar fi, poate să dea săracilor pomeni mari, mese întinse, din cauza mândriei şi a neascultării Evangheliei precum şi a poruncilor lui Hristos, toate faptele bune nu sunt primite la Dumnezeu. Orice bine ai face e în zadar. Este întocmai cum ai pune apă într-un vas spart şi ar curge jos: când te duci să bei e tot gol. Aşa sunt cei mândri, lipsiţi de mila lui Dumnezeu. De aceea cei mândri nu pot suferi mustrarea celor înţelepţi, căci sunt plini de duhul diavolesc al mândriei.
De multe ori se întâmplă că din cei de jos se ridică unii la ranguri mari în lumea aceasta, mai ales în zilele noastre. Vedem cum băieţii şi fetele de ţărani de la coada sapei, ce au purtat opinci până ieri, alaltăieri, s-au ridicat, ajungând doctori, profesori, ingineri, din care cauză au căzut în mândrie, li s-au urcat fumuri la cap, le e ruşine de rudele, de prietenii cu care au copilărit şi chiar cu părinţii lor. Iată cum se văd ei pe sus ca vulturii la înălţime. Şi mai ales prin căsătorie îşi aşează cuibul cât mai sus printre stele. Dar pe mulţi îi dărâmă Dumnezeu într-o clipă, căci ajung în starea cea mai nenorocită şi de plâns aducându-şi aminte de unde au plecat şi privind cu suspine spre cer, la Marele Creator, Dumnezeu.
Iar pe cei care nu se trezesc nici din astfel de nenorociri îi aşteaptă focul gheenei, cum zice Domnul Hristos: "Şerpi, pui de năpârci, cum veţi scăpa de focul gheenei?!� Vedeţi dar, fraţi creştini, că duhul mândriei duce la piere veşnică. Naţiuni mari, împărăţii puternice care au stăpânit lumea, atunci când s-au mândrit, s-au prăbuşit ca şi când n-ar fi fost niciodată, pentru că le-a stat Dumnezeu Atotputernicul împotrivă.
Toate păcatele la un loc să ştiţi că nu fac cât mândria înaintea lui Dumnezeu. De ce? Fiindcă mândria este un păcat direct împotriva lui Dumnezeu, care ne dă toate darurile bune şi tot ce avem noi.
Dacă un om păcătuieşte împotriva altui om, îl va judeca Dumnezeu, dar dacă păcătuieşte împotriva Domnului Dumnezeu cine-l va mai putea scăpa, cine se va mai ruga pentru el! Nimeni!
Prin păcatul mândriei, majoritatea lumii a ajuns vrăjmaşă lui Dumnezeu. Şi, după ce că suntem păcătoşi, să mai fim şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu? Pe cine-l mai rugăm de iertare, la cine mai putem striga ca să ne ierte şi să ne primească?! În ochii lumii nu pare aşa de mare păcatul mândriei, de aceea nici nu-l socoteşte; dar, după câte am auzit de la Domnul, mândria este pricina tuturor răutăţilor din lume şi pricina căderii din împărăţia cerurilor, de la mântuire.
De păcatul mândriei se ruda proorocul David să-l scape Dumnezeu, zicând: "Iartă-mi Doamne, greşalele pe care nu le cunosc şi păzeşte, de asemenea, pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine, şi atunci voi fi fără de prihană, nevinovat de păcate mari!� Iar în alt loc zice: "Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule!� Aşa se rugau oamenii sfinţi înaintea lui Dumnezeu, fiindcă erau smeriţi. Nu se socoteau buni, drepţi sau fără de păcate, ci cei dintâi păcătoşi.
Dacă mândria este atât de păcătoasă înaintea lui Dumnezeu şi este osândită cu foc nestins, smerenia e aşa de mare şi aşa de plăcută lui Dumnezeu încât pe ea o numeşte podoabă. De aceea zice: "Tot aşa şi voi, tinerilor, să fiţi supuşi celor bătrâni şi toţi în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie�. (I Petru V, 5).
Da, să ştiţi, fraţi creştini, că nimica nu e mai plăcut lui Dumnezeu, ca smerenia. Toate virtuţile creştineşti sunt bune însă fără smerenie n-au nici o valoare. Smerenia este temelia de piatră a tuturor virtuţilor creştineşti. Bune sunt milosteniile, rugăciunile, mergerea regulată la biserică, postul, spovedania păcatelor, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, citirea Bibliei, propovăduirea învăţăturii Evangheliei, dar fără smerenie nu au nici o valoare.
Poţi să dai toată averea săracilor, dacă o dai din slavă deşartă, ai pierdut. Credinţa, nădejdea şi dragostea, ca şi celelalte fapte bune ce decurg din acestea, sunt ca o îmbrăcăminte, căci ne spune Sfântul Apostol Pavel: "Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului�. Va să zică toate virtuţile creştineşti sunt ca îmbrăcămintea, iar smerenia e ca o podoabă.
Aţi văzut vreodată la sărbători naţionale ofiţeri împodobiţi cu decoraţii diferite, medalii de aur şi argint sau diferite insigne ca podoabe pe îmbrăcămintea lor. Aţi văzut poate arhierei şi preoţi împodobiţi cu medalioane şi cruci, cu lănţişoare de aur purtând la gât. Aşa şi creştinilor s-a poruncit ca podoaba lor pe deasupra îmbrăcămintei cu virtuţile, să fie smerenia.
Fără această podoabă, creştinul nu are nici o valoare înaintea lui Dumnezeu, este ca un mormânt văruit, este ca un fariseu făţarnic. Dacă vreţi dovadă, am auzit din Sfânta Evanghelie de astăzi. Fariseul avea fapte bune, credea în Dumnezeu, se ducea la biserică, însă era mândru. Mândria, lauda de sine sunt ca un foc ce arde totul, nimicind toate faptele bune.
Dar vameşul, deşi foarte păcătos, fiindcă s-a smerit în inima sa şi s-a căit făgăduind că se va îndrepta, a fost iertat de Dumnezeu. De aceea a zis Domnul Hristos că cine se înalţă va fi smerit, iar cine se smereşte va fi înălţat.
Fraţi creştini, să căutăm a ne cumpăra şi noi această podoabă ce ne face cinste, ce ne laudă şi ne înalţă înaintea lui Dumnezeu. Să ne dezbrăcăm de duhul mândriei care ne lipseşte de slava cerească. Să ne agonisim smerenia care nu costă nici un ban. A avea această podoabă trebuie ca în cugetul inimii să te socoteşti că eşti cel dintâi păcătos, aşa cum zicea despre sine Sfântul Apostol Pavel. Când împlineşti toate poruncile lui Hristos, să zici: "sunt un rob netrebnic, am făcut ce eram dator să fac�.
Dacă eşti smerit, frate şi soră creştină, tu nu mai poţi să umbli în felul lumii plin de mândrie, care n-a auzit niciodată Cuvântul lui Dumnezeu, tu nu mai poţi să umbli cu ei, să mai faci ca ei. Ca să ne dovedim smerenia, trebuie s-o arătăm prin cugetele inimii, prin vorbe, prin fapte, precum ne spune: "Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din duh de slavă deşartă, ci în smerenie fiecare să primească pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci la foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta care era în Hristos Iisus�.
Aşa este smerenia, ea nu te lasă să te socoteşti mai bun decât altul, chiar cât de păcătos ar fi el, ci tu să te socoteşti în inimă şi mai păcătos. Smerenia nu-l lasă pe creştin să se laude cu faptele lui şi, când ar vrea să facă aceasta, îl trimite la Hristos să-L vadă şi să audă că El, când făcea bine, le poruncea cu dinadinsul să nu spună nimănui. Când lumea îl numea bun, răspundea: "Ce-Mi zici bun? Bun este singur Dumnezeu!"
Astfel, smerenia inimii nu-ţi dă voie să te compari cu cei mai răi din lume, ci smerenia te trimite să te compari cu Iisus Hristos, cu Maica Domnului, să vezi cum s-a purtat Maica lui Dumnezeu, cum s-a îmbrăcat ea în lumea aceasta, ce podoabe a pus ea în urechi, în mâini, pe cap; smerenia te trimite să te compari cu apostolii, cu mucenicii care toată viaţa şi-au înfrânat poftele trupului, luptându-se cu păcatul.
Smerenia te trimite să-i vezi în nevoile lor pe cei apăsaţi, pe cei bolnavi, să le speli bubele, să suferi mirosul cel greu, să stai la căpătâiul lor, să scoţi murdăria de sub ei şi fără de cârtire să-i ajuţi în toate nevoile lor, iar celor lipsiţi care n-au ce le trebuie să le sari în ajutor. Aşa este smerenia. Da, fraţilor şi surorilor, să ne dezbrăcăm de lucrurile blestemate, de fardurile de pe faţă, de pe mâini, de pudră şi roşu, de cercei şi brăţări, de privirile trufaşe şi de toate podoabele şi modele ce atrag bărbaţii în păcate, căci toate acestea fac parte tot din mândria satanei.
Să gândim modest, să vorbim modest, să ne îmbrăcăm modest, să fim cât mai simpli în toate: aceasta este smerenia plăcută lui Dumnezeu. Femeile să se roage cu capul acoperit, cu ruşine şi sfială, să vorbească cu respect în faţa bărbaţilor lor, nu să le poruncească. Femeia smerită, dacă vrea să se mântuiască, trebuie să observe cu atenţie toate aceste sfaturi. Ştiu că nu toţi pot înţelege aceasta; unora li se pare un lucru greu de împlinit. Dar când se vor trezi în iad, aşa cum s-au trezit mulţi în urma cutremurelor şi a altor catastrofe pe care le-a trimis Dumnezeu, îşi vor aduce aminte de toate acestea şi acolo vor suspina în zadar. Aceasta se întâmplă tot din pricina mândriei, căci nu pot să înţeleagă şi li se pare greu de îndeplinit.
Când într-un corp sângele e stricat, răsuflă prin piele în diferite părţi ale trupului. Tot aşa şi mândria răbufneşte în afară dinlăuntru, din inimă şi din minte. Astfel, după cum bubele sunt expresia sângelui stricat, tot aşa şi mândria din afară este expresia gândurilor dinlăuntru. Învăţându-ne smerenia, Dumnezeu ne spune: "Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu mai este în el, căci tot ce este în lume este pofta trupului, pofta ochilor, nu este de la Tatăl, ci din lume, şi lumea trece cu poftele ei. Dar cine face voia Tatălui rămâne în veac�.
Va să zică luxul, mândria, nu sunt de la Dumnezeu, ci de la lumea necredincioasă, e scornitura diavolilor, a duhurilor necurate care au adus în lume răul. Pentru lumea necredincioasă, mândria este ca o hrană, deoarece mai repede se lipsesc unele femei de mâncare bună, numai să le rămână bani pentru a se împodobi, să aibă cu ce se mândri. Aşa s-au împodobit în haine scumpe şi în parfumuri mulţi bogaţi; aşa petrecea zi şi noapte în chefuri bogatul nemilostiv din Sfânta Evanghelie, care până la urmă a moştenit văpaia cu foc nestins.
Aşa ne spune Duhul Sfânt că va fi lumea la sfârşitul veacurilor, trufaşă, plină de mândrie şi neascultătoare de Dumnezeu şi de Cuvântul Lui. Pretutindeni, la sate şi la oraşe, duhul mândriei stăpâneşte şi a fugit din lume Duhul lui Dumnezeu. De aceea s-au încuibat toate duhurile rele, toate răutăţile în lume, că nu mai are cine să călăuzească. Dacă e firesc să vedem cu ochii noştri, să auzim cu urechile noastre ce n-au văzut şi n-au auzit strămoşii noştri, e firesc să aşteptăm din zi în zi căderea şi sfârşitul acestui veac păcătos, căci din cauza mândriei lumea va fi prăbuşită în cuptorul cu focul cel nestins.
Deci să ne pregătim, fraţilor şi surorilor, să întâmpinăm a doua venire a Domnului Hristos, care va fi ca fulgerul ce se arată de la răsărit spre apus; să ne pregătim a-L întâmpina pe Domnul întru smerenie, ca El să ne înalţe pe toţi în slava Sa cea cerească.
Să lăsăm lumea cea deşartă, căci nici un folos nu avem de la ea, şi, din duminica aceasta, să începem pregătirea sufletească, ca, începând sfântul şi marele post, să ne împodobim cu toate podoabele smereniei şi hainele virtuţilor, spre mântuirea sufletelor noastre.
Rugăciune
Doamne şi Stăpânul vieţii noastre, Cela ce Te-ai smerit până la moarte ca să ne înveţi pe noi căile Tale şi să ne scapi de duhul mâniei, dă-ne, Doamne, inimă smerită, căci recunoaştem că suntem păcătoşi înaintea Ta; nu putem noi să îndeplinim datoriile noastre pentru atâtea binefaceri care ni le dăruieşti nouă, căci ne saturi din masa Ta bogată, ne hrăneşti sufletele şi trupurile, iar noi nimic nu facem şi nu-Ţi aducem slava şi cinstea care se cuvin Ţie.
Porunceşte Tu, Stăpâne, duhurilor necurate să nu ne mai ispitească iar noi niciodată să nu mai cădem în păcatul mândriei şi să Te vedem înaintea ochilor noştri, blând şi smerit, arătându-ne căile Tale mai departe. Amin.
Doamne şi Stăpânul vieţii noastre, Cela ce Te-ai smerit până la moarte ca să ne înveţi pe noi căile Tale şi să ne scapi de duhul mâniei, dă-ne, Doamne, inimă smerită, căci recunoaştem că suntem păcătoşi înaintea Ta; nu putem noi să îndeplinim datoriile noastre pentru atâtea binefaceri care ni le dăruieşti nouă, căci ne saturi din masa Ta bogată, ne hrăneşti sufletele şi trupurile, iar noi nimic nu facem şi nu-Ţi aducem slava şi cinstea care se cuvin Ţie.
Porunceşte Tu, Stăpâne, duhurilor necurate să nu ne mai ispitească iar noi niciodată să nu mai cădem în păcatul mândriei şi să Te vedem înaintea ochilor noştri, blând şi smerit, arătându-ne căile Tale mai departe. Amin.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)