Duminica Fiului risipitor

PILDA FIULUI RISIPITOR - Predică a Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian

Mânãstirea Brâncoveanu

20 februarie 1998

Duminica trecutã s-a citit din Sfânta Evanghelie, pilda fiului risipitor sau, cum îmi place mie sã spun, pilda tatãlui iubitor. De fapt, din pilda cu fiul risipitor învãţãm mai puţin de la fiul risipitor decât de la tatãl iubitor. Fiul risipitor este un om obişnuit, un om ca mulţi alţii, un om care s-a depãrtat de bine şi s-a scufundat în rele, un om care nu a ţinut seama de tatãl sãu dar care, când a ajuns la necaz, şi-a adus aminte cã are un tatã. Poate cã lucrul acesta este cel mai important din câte se spun despre fiul risipitor: şi-a adus aminte cã are un tatã. Când a plecat, nu i-a pãsat cã are un tatã! Când a rãtãcit, nu ştim cât s-a gândit cã are un tatã. Dar când a ajuns într-o situaţie grea, şi-a adus aminte cã are un tatã! A ştiut despre tatãl sãu cã este aşa cum trebuie sã fie un tatã, cã are inimã de tatã.

Fiul risipitor a plecat de la faţa tatãlui sãu sã facã ce vrea el. A fãcut ce a vrut şi a ajuns în situaţia pe care o are în vedere Sfântul Apostol Pavel în Epistola cãtre Romani, cã pe cei care au pãcãtuit, Dumnezeu i-a lãsat la mintea lor nesãbuitã. I-a lãsat sã vadã cum este omul care nu ştie de lege, cum este omul care nu ştie de Dumnezeu, cum este omul care se încrede în mintea lui, mai ales dacã aceasta este o minte coborâtã, deviatã de la bine, împãtimitã. Aşa era şi mintea fiului risipitor. “Dã-mi partea ce mi se cuvine din avere!” (Luca 15, 12). Şi a primit-o! A primit-o şi a risipit-o!

Pe când fãcea lucruri cu care nu se putea prezenta în faţa tatãlui sãu şi pe care nu le-ar fi putut face lângã tatãl, nu s-a gândit cã are un tatã. A venit însã vremea sã se gândeascã: „Am un tatã, am avut o casã pãrinteascã, am plecat din nişte condiţii bune, pe care acum nu le mai am. S-a gândit cum sã facã sã fie din nou în casa tatãlui sãu, dar nu ca fiu – cãci zice el «Nu sunt vrednic sã fiu fiul tãu». Atunci, pentru cã aici, pãzind porcii, nu am nici mãcar mâncarea pe care o mãnâncã porcii, ce aş putea face ca sã am pâinea de care sunt îndestulaţi slujitorii tatãlui? Nu am altceva de fãcut decât sã mã gândesc cã tata este bun cu mi-ne. Mã voi scula şi mã voi duce la tatãl meu şi voi zice: «Tatã, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu. Fã-mã ca pe unul din argaţii tãi» (Luca 15, 18-19)”.

Cu gândul acesta în minte, a pornit spre casa tatãlui sãu. De acum ştia: am un tatã. Se spune în pildã cã tatãl l-a vãzut de departe pe fiul care se întorcea şi nu l-a mai ţinut locul în care se gãsea, pentru cã inima de tatã i-a dat gândul cã trebuie sã facã altceva decât sã aştepte. Ar fi putut foarte bine sã aştepte, dar atunci s-ar fi putut zice cã nu a avut inimã de tatã, ci de cercetãtor, de cercetãtor ştiinţific, de psiholog, de filosof, de om care vrea sã scoatã nişte concluzii. Or, el a avut inimã de tatã, şi inima de tatã nu l-a lãsat sã aştepte, ci i-a dat ghes sã plece. Se spune în Sfânta Evanghelie “cã alergând a cãzut pe grumazul lui şi l-a sãrutat”. Este foarte important sã ţinem minte, sã avem în vedere cuvântul acesta: a alergat înaintea lui. Deci nu s-a dus încet, nu s-a dus mai mult aşteptând, ci s-a dus alergând. Şi când s-a întâlnit cu fiul sãu care se întorcea, a cãzut pe grumajii lui şi l-a sãrutat.

Era primul semn cã îl aştepta pe fiul sãu. Nu aştepta pe un strãin, ci-l aştepta pe fiul care a plecat. Din casa lui a plecat fiul sãu. Pe fiul sãu l-a dorit, pe fiul sãu l-a aşteptat, pe fiul sãu l-a îmbrãţişat, pe fiul sãu l-a sãrutat, pentru cã avea inimã de tatã. Şi fiul a început sã zicã: “Tatã, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu”. Mai mult nu a zis! El şi-a propus sã mai zicã ceva: “Fã-mã ca pe unul din argaţii tãi”, dar aceasta nu a mai zis-o. Cred cã nu a mai zis-o pentru cã nu a mai putut s-o zicã, pentru cã tatãl a luat mãsuri îndatã.

Aici este foarte important de luat aminte: tatãl l-a primit pentru cã de fapt niciodatã nu l-a pãrãsit! Fiul l-a pãrãsit pe tatãl, tatãl nu l-a pãrãsit pe fiu! Tatãl a rãmas în aşteptarea fiului. Tatãl a dorit sã îl aibã pe fiul sãu aproape. Nu a renunţat niciodatã la inima de tatã, de aceea a alergat înaintea lui, de aceea a cãzut pe grumajii lui, de aceea l-a îmbrãţişat, de aceea l-a sãrutat, de aceea a început sã dea porunci: “Aduceţi degrabã haina lui cea dintâi şi-l îmbrãcaţi!”. Nu a zis: “Aduceţi degrabã haina lui dintâi şi daţi-i-o s-o îmbrace!”, ci: “Aduceţi degrabã haina lui dintâi şi-l îmbrãcaţi! Este fiul meu! Nu-i unul dintre slujitorii mei, care se poate îmbrãca singur. Dacã vreţi sã-i arãtaţi cinstirea pe care vreau eu sã i-o arãtaţi, atunci îmbrãcaţi-l!”. “Aduceţi încãlţãminte în picioarele lui!”, nu: “Aduceţi încãlţãminte şi lãsaţi-l sã se încalţe!”. “Daţi inel în mâna lui”. Apoi a zis: “Aduceţi viţelul cel îngrãşat şi-l înjunghiaţi şi mâncând, sã ne veselim; cãci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat!” (Luca 15, 23-24). Cu aceasta, tatãl şi-a fãcut datoria pe care i-o impunea inima de tatã.

Mai era ceva de fãcut: dupã ce oamenii au început sã mãnânce şi sã se veseleascã, a sosit acasã şi celãlalt fiu, care, informat fiind asupra situaţiei, nu voia sã intre în casã. Tatãl a ieşit sã stea de vorbã cu el şi atunci fiul şi-a vãrsat veninul din suflet, cã avea venin! Nu ştia cã are un frate care a revenit, nu se bucura cã are un frate care a fost primit cu bine, ci a zis: “Iatã de atâţia ani îţi slujesc, şi niciodatã n-am cãlcat porunca ta. Şi mie niciodatã nu mi-ai dat mãcar un ied ca sã mã veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tãu (nu a zis “acest frate al meu”) care şi-a risipit averea în desfrânãri (în unele traduceri româneşti este scris “şi-a mâncat averea cu curvele”), ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrãşat!” Tatãl, tot cu inimã de tatã şi faţã de cel care era rãzvrãtit, a zis: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însã sã ne veselim şi sã ne bucurãm, cãci fratele tãu, acesta (nu a zis “fiul meu”, deşi era şi fiul tatãlui, dar a arãtat raportul pe care îl are cu cel nemulţumit), mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat!”

Cred cã ne putem da toţi seama cã Domnul Hristos a spus aceastã pildã ca sã înţeleagã oamenii cã Dumnezeu este Tatãl lor. A vorbit despre Dumnezeu care este Tatã faţã de fiii Sãi, rãi sau buni, a vorbit despre Dumnezeu Tatãl care rãsare soarele peste cei buni şi peste cei rãi, care trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, a vorbit despre Dumnezeu Tatãl care aleargã spre omul ce vine cãtre Dânsul.

Mântuitorul nostru ne-a învãţat rugãciunea “Tatãl nostru”, care ne-a pus în evidenţã cã-L avem pe Dumnezeu ca Tatã. Domnul Hristos ne-a spus: “Şi care tatã dintre voi, dacã îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatrã? Sau de-i va cere peşte, oare îi va da, în loc de peşte, şarpe? Sau dacã-i va cere un ou, îi va da scorpie?” dupã care trage o concluzie: “Dacã voi, rãi fiind - dacã voi, în situaţia de tatã, rãi, faţã de Dumnezeu care este bun - ştiţi sã daţi fiilor voştri daruri bune, cu cât mai mult Tatãl vostru Cel din ceruri” (Luca 11, 11-13).

Noi ştim de la Domnul Hristos cã avem un Tatã în cer, dar uitãm lucrul acesta. Suntem nepãsãtori faţã de lucrul acesta. Nu avem în consideraţie lucrul acesta. Ca şi când lucrurile acestea ar fi spuse pentru altcineva, nu pentru noi. Nouã ne-a spus Domnul Hristos cã avem Tatã în cer şi cã Tatãl nostru Cel din ceruri este mai bun decât cel pãmântesc. Cu toate acestea nu avem încredere, nu avem siguranţa binelui.

Am mai spus şi prin alte pãrţi cã noi nu trebuie sã considerãm cã Dumnezeu este sponsor, cã Dumnezeu este terorist, în înţelesul cã stai cu fricã înaintea Lui. Dumnezeu este Tatãl nostru bun şi iubitor de oameni, milostiv şi iubitor de oameni. Dumnezeu care are milã şi îndurãri şi iubire de oameni. Aşa prezintã Sfânta noastrã Bisericã pe Dumnezeu, care este Tatãl nostru, care ne aşteaptã, care ne primeşte, care aleargã spre noi. Aşa-L înţelegem noi pe Dumnezeu – Tatãl nostru. Şi totuşi, stãm cu atâta nepãsare, stãm fãrã credinţã în faţa lui Dumnezeu sau poate cã nici nu stãm în faţa lui Dumnezeu, ci stãm ca nişte oameni care nu ştiu de ceva mai presus de ei. Şi-atunci vine Domnul Hristos cu pilda fiului risipitor şi ni-L mai aratã o datã pe Dumnezeu ca tatã, ne încredinţeazã cã Dumnezeu este gata sã ne primeascã dacã şi noi vrem sã fim primiţi şi dacã facem cale întoarsã de la rãu la bine.

Dacã am avea aceastã credinţã, n-am avea teama cã Dumnezeu ne pedepseşte. Dacã am avea aceastã încredinţare, am avea siguranţa cã Dumnezeu ne primeşte. Sigur cã trebuie sã ne facem şi noi datoria, pentru cã dacã facem altceva decât vrea Dumnezeu, ne depãrtãm de Dumnezeu. Depãrtarea nu este numai spaţialã, în înţelesul cã te duci într-o ţarã îndepãrtatã, cum s-a dus fiul risipitor. Poţi sã te duci într-o ţarã îndepãrtatã – prin nepãsare. Poţi sã te duci într-o ţarã îndepãrtatã – stând acolo unde eşti, dar fãcând nişte lucruri rele. Poţi sã te duci într-o ţarã îndepãrtatã fãrã sã te mişti de unde eşti – ducând o viaţã pe care nu o binecuvinteazã Dumnezeu.

Dar întoarcerea de la rãu la bine este o întoarcere la Dumnezeu, care ne primeşte. Nu se poate sã nu ne primeascã Dumnezeu, care este Tatãl nostru. Este adevãrat cã noi zicem la Sfânta Liturghie şi la slujba Cununiei: “Şi ne învredniceşte pe noi, Stãpâne, cu îndrãznire, fãrã de osândã, sã cutezãm a te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc Tatã, şi a zice: Tatãl nostru...“. Ne dãm seama cã nu trãim o viaţã în care sã avem raporturi de fii faţã de Tatãl cel ceresc şi, de aceea, avem cumva o sfialã în a-L numi pe Dumnezeu - Tatã, pentru cã nu suntem ca El. Şi totuşi... nu trebuie sã facem noi – ce face Tatãl nostru. Adicã noi facem ceea ce putem face, iar Tatãl nostru face mai mult decât noi, pentru noi, pentru binele nostru.

Este bine, fãcându-se pomenirea de peste an a fiului risipitor, a tatãlui primitor, a fratelui împotrivitor, sã ne întrebãm şi noi, acum: credem în Tatãl cel primitor, sau nu? Îl cãutãm numai atunci când avem treabã cu El, şi atunci nu este tatã, ci sponsor? Stãm cu teama cã Dumnezeu nu ne primeşte în faţa Lui? Atunci înseamnã cã pentru noi Dumnezeu nu este Tatãl nostru, ci terorist. Or, viaţa noastrã trebuie sã fie alcãtuitã pe ideea aceasta, cã Dumnezeu este Tatãl nostru. Dar ştiţi ce se poate întâmpla? Ca acelaşi om, sã fie uneori fiu risipitor, alteori sã fie fiu care se întoarce, alteori sã fie el însuşi frate împotrivitor, alteori sã fie tatã primitor.

Este bine sã ne cercetãm pe noi înşine în aceastã privinţã: Cum suntem noi faţã de oamenii din jurul nostru? Avem inimã de tatã? Vrem sã avem inimã de tatã? Avem inimã de frate adevãrat? Vrem sã avem inimã de frate adevãrat? Avem inimã de prieten? Vrem sã avem inimã de prieten? Dacã da, înseamnã cã am învãţat ceva din pilda cu fiul risipitor şi cu tatãl primitor, amin!