Al. Donici - Muştele şi albina

Două muşte sprintenele
În ţări străine porneau
Şi pe albină cu ele
Cam astfel o îmbiau:
-Hai să mergem, surioară!
Papagalii toţi ne-au spus
Că pe-acolo-i numai vară,
Soarele n-are apus.
Libertatea preadomneşte
În tot ce-i vieţuitori
Şi dreptatea nu scuteşte
Nici de muşti-ucigători.
Iar aice...oh! ce soartă!
Să trăieşti în ţara ta,
Aci vie, aci moartă,
Fără a te desfăta.
Păianjenii pe la ţară
În mreajă ne potopesc.
Iar prin târguri, peste vară,
Ca pe duşmani ne gonesc.
Apărători, rea hârtie,
Toate s-au descoperit;
Vii să guşti din farfurie
Şi pe loc te-ai otrăvit.
La mezelicuri capace
S-au răspândit de ajuns;
Apoi răul ce ne face
Paharul cu miere uns!
-Cale bună, muşti, de-aice!
Le zise albina lor.
Eu rămân, căci sunt ferice
Şi în ţara-mi voi să mor.
Pământenii, mic şi mare,
Ai mei faguri toţi iubesc
Şi pentru a mea bunăstare,
Vara, iarna, îngrijesc.
Iar voi, oriunde va-ţi duce,
Dacă şi-n acele ţări
Vreun bine nu veţi aduce,
Nu veţi afla desfătări.
Acel ce pentru-a lui ţară
În faptă face folos,
Orice rău îl împresoară,
Nu o lasă bucuros;
Iar acel ce nu lucrează
La edificiul comun
Singur se expatriază,
Căci nimic nu face bun.